Studenţia este percepută în două moduri: concurenţă sau distracţie. De aici deducem că există două categorii de studenţi: cei care doresc să obţină rezultate bune, deci să se menţină la buget, eventual să ia şi bursă şi cei care abia aşteptau să scape de sub tutela părinţilor pentru a avea libertate maximă.

Indiferent în ce categorie se încadrează un student, condiţia necesară realizării scopului principal – distracţie sau învăţătură – este aceea de a avea unde să locuiască. Însă pentru a-şi petrece mult timp prin cluburi şi pe la petreceri, banii reprezintă o a doua condiţie. Care ar fi concluzia? Doritorii de note mari au avantaje financiare, pe când cei care urmăresc doar să îşi trăiască viaţa din plin, vor face o mare gaură în bugetul familiei.

Să urmărim o zi din viaţa unui student: se trezeşte devreme, se duce la bucătărie. Îl întâmpină un miros plăcut de cafea. Serveşte micul dejun, apoi soarbe cafeluţa fierbinte, cu ochii întredeschişi. Se întremează cu un duş cald, îşi face un program pentru ziua respectivă şi îşi începe activitatea. Scrie, citeşte, vizionează emisiunea preferată pe Discovery, iese la o plimbare, un film, un suc în oraş cu colegii. Pauzele de masă sunt adevărate “ritualuri”, cu unele excepţii, bineînţeles. Frecventează în mod regulat facultatea, fiind în permanenţă la curent cu toate noutăţile şi informaţiile necesare.

Biblioteca este, pentru el, un loc minunat, unde poate studia în linişte şi care îi oferă materiale utile în vederea unei documentări în orice domeniu. Mijloacele de transport în comun îi asigură căldură pe timp de iarnă, iar vara un efort mai mic de deplasare, plus marele avantaj: gratuitate. Seara se delectează cu ultima carte împrumutată. Când se apropie ora 00:00, se pregăteşte de un somn cu adevărat odihnitor.

Cum sună? Prea frumos ca să fie adevărat? Din fericire, pentru un student care îşi doreşte un stil de viaţă sănătos, descrierea se potriveşte.

Dacă urmărim o zi din viaţa altui student, ar suna cam aşa: abia întors din oraş ori după vizionarea unor filme sau jocuri pe calculator, adoarme spre dimineaţă. Se trezeşte după orele 12:00, nemaisuportând soarele care îi străpunge geamul, agitând-ul. Încă o oră leneveşte în pat, gândindu-se dacă mai are rost să meargă la facultate sau nu. Îşi construieşte în minte alte posibilităţi de recuperare a seminariilor sau cursurilor, găseşte imediat soluţii, îşi prepară o cafea şi începe să butoneze telecomanda: poate poate îi vine vreo idee. Cu ce să-şi umple timpul până la următoare petrecere? Imediat începe să simtă şi foamea, dar care trece rapid cu o shaorma sau un menu de la McDonald’s. Cele câteva kilograme cumulate în plus nu îl sperie, pentru că nimic nu îi poate îngrădi plăcerea de a savura o mâncare cu multe grăsimi, E-uri şi ulei ars îmbibat în cartofii gustoşi.

Deplasarea este facilitată de taxiuri, că doar n-are rost să îngheţe în staţia de autobuz sau să transpire mergând pe jos, mai ales când vizitează facultatea, cu scopul de a avea măcar prezenţele necesare pentru promovarea seminariilor. Examenele mai puţin contează, că doar colegii silitori sunt drăguţi să îi şoptească şi lui.

Cum sună această desriere? Parcă mai aproape de realitate, că doar asta e viaţa de student la care mulţi visează.

Tu cum îţi trăieşti studenţia?

Cu mulţi ani în urmă, pe când lucra ca subinginer la minele de aur în Munţii Apuseni, Nicolae a întâlnit-o pe Elena, o moaţă foarte frumoasă. Odată ce s-a îndrăgostit de ea, contrar voinţei părinţilor, a şi luat-o de soţie, fără să ţină seama de tradiţiile şi etniile germane. Ajunşi la casa lor, în Bucium Poeni, judeţul Alba, au dat naştere celor trei copii ai lor: Silvia, Mioara şi mezinul familiei, Marcel. Imediat după 4 august 1942, când cel din urmă împlinea vârsta de un an, s-au mutat în Timişoara, unde Marcel avea să-şi înceapă viaţa de sportiv. Fotbalul a fost prima sa pasiune. Gimnaziul l-a făcut la Arad, unde, în clasa a V-a, s-a înscris la Palatul Pionierilor. Datorită numelui său, a făcut parte din formaţia de dansuri germane. Acesta a constituit primul său contact cu dansul.

“Primul spectacol la care am participat a avut loc la Oradea. A fost o experineţă frumoasă. Singurul incovenient a fost că partenera mea, Mariane Zimmermman, era mai înaltă cu un cap decât mine şi mă inhiba puţin. Încercam să dansez cât ma spre public. Dacă eram după ea, nu mă vedeam.”

Stăteam în fotoliu, sorbeam din ceai din când în când, ascultând cu mult interes răspunsurile maestrului. Ochii lui blânzi, de o culoare greu de definit (verzui – căprui), lăcrimau cu fiecare ocazie în care aducea vorba despre mama lui, “o femeie simplă, care mi-a oferit o educaţie şi sfaturi valabile şi acum. Odată m-a pedepsit pentru că nu am salutat un vecin”. De la ea a primit cel mai bun sfat, care l-a călăuzit în viaţă: “Întotdeauna să laşi loc de «Bună ziua»”. Cea mai veche amintire din copilărie era legată de mersul după pâine. Fiind cel mai mic, surorile îl “exploatau”, trimiţându-l doar pe el la cumpărături. Îşi aminteşte că uneori se întorcea după câteva meciuri de fotbal cu prietenii, chiar şi fără pâine.

Încercam să observ gestica lui, şi realizam câtă importanţă avea fiecare fapt pe care mi-l povestea. Vorbea cu atâta pasiune despre scenă, creaţie, muzică, despre o experienţă atât de îndelungată, care nici cum nu se citea pe chipul său, un chip care clar îi trăda vărsta. Îmbrăcămintea sport îi conferea acelaşi aer de balerin pe care îl exprima în posterele sale. Doar câteva kilograme în plus, expresia frunţii şi vocea puţin tremurândă îi diferenţiau.

Un artist complet şi complex

Eram curioasă să aflu cum a reuşit să meargă în atâtea ţări. În vremurile acelea era greu să treci graniţele, iar din cauza numelui, dificultăţile creşteau. Am aflat că în primăvara anului 1983 a câştigat marele premiu al Festivalului de Dans de Societate din Iaşi, iar Ministerul Culturii i-a oferit o bursă de trei luni în RDG, pentru a urma un curs de dans. La întoarcere i s-a făcut paşaport şi astfel în iarna aceluiaşi an a plecat în primul său turneu, în Turcia, cu sprijinul ARIA. În anii următori a avut parte de multe alte turnee în Grecia, Cipru, Spania, Franţa, Ungaria, Italia,etc.

Pe parcursul celor trei luni petrecute în Sardinia, în turneul anului 1996, maestrul a avut parte de un program foarte solicitant. Se afla într-o staţiune care oferea în fiecare seară spectacole. Zilnic trebuia să monteze câte două dansuri. Între orele 8:00 şi 13:00 lucra la coregrafie, seara la ora 18:00 avea loc vizionarea iar la 20:00 începea spectacolul. Toate eforturile pentru realizarea acestora au determinat declanşarea unui diabet pe bază nervoasă. Întors în ţară şi luând la cunoştinţă de această afecţiune a început să ţină un regim. “Mai corect aş putea spune că mănânc sănătos, decât că ţin un anumit regim. Întotdeauna am avut grijă ca din alimentaţia mea să nu facă parte mâncărurile cu E-uri, cu multe grăsimi şi mai ales sucurile din comerţ. Beau doar apă, ceai şi sucuri naturale”. Aşa a reuşit să se menţină în formă, mai ales că în meseria lui el nu predă teorie ci trebuie să exemplifice fiecare mişcare.

Domnul Marcel Botscheller este dansator, coregraf, regizor, dar şi maestru de balet, designer de costume şi relizator de colaje muzicale. Practic, el face tot ceea ce presupune existenţa unei formaţii de dans cu rezultate extraordinare ca Reflex-ul,care a cucerit aproape toate trofeele oferite în cadrul festivalurilor studenţeşti de dans din România. Dacă privim în arhivele ziarelor, găsim numai titluri onorifice: “Reflex a triumfat la Cluj”; “Aur, argint şi bronz pentru… Reflex“; “Jubileul formaţiei REFLEX este marcat de triumf” ori “Un maldăr de diplome pentru Reflex“. Am întâlnit doar cuvinte de laudă, atât la adresa membrilor formaţiei cât şi a omului din spatele cortinei.

Evenimente memorabile

Cel mai important eveniment din viaţa sa de artist a fost montarea primei opere Rock (şi singura) la Teatrul de Nord Satu Mare, cu care a luat locul I la un festival de Jazz din Olanda. Nu va uita niciodată de participarea cu formaţia Reflex la spectacolele de gală cu prilejul schimburilor culturale la nivel de ţară în Bulgaria, China şi
Cehoslovacia, alături de Holograf, Compact, Dida Drăgan, Aura Urziceanu, Ştefan Hruşcă, Victor Socaciu, etc. Un alt eveniment memorabil a avut loc în cadrul “Sibiu capitală culturală europeană”, unde a obţinut, cu formaţia de dansuri istorice (Menuet, Gavotă, Cadril, Triumfal ) a Casei Studenţilor Timişoara, locul I, alături de statutul de invitaţi permanenţi.

Un moment care a determinat o schimbare importantă în viaţa artistului a fost accidentul petrecut în anul 1973. Era în drum spre Timişoara, iar la Remetea Mare, din neatenţia şoferului ce conducea maşina, s-au izbit de un copac. Cel din urmă a murit pe loc, iar profesorul Botscheller a fost aruncat prin parbriz, suferind multe fracturi, pentru care a fost spitalizat trei luni. Din acest motiv maestrul a hotărât să rămână doar în culisele scenei. Timp de 10 ani, spaima trăită l-a împiedicat să mai urce în vreo maşină, iar o altă consecinţă este aceea că somnul lui de noapte s-a redus la cinci – şase ore.

Marile dorinţe pe care maestrul le-a avut de-a lungul timpului au început cu o bicicletă, în copilărie, mai târziu o locuinţă, iar în zilele acestea speră la cât mai multă sănătate. Există totuşi un lucru pe care şi l-a dorit întotdeauna, indiferent de etapa vieţii în care se afla: să călătorească. Avea prilejul să vadă lucruri noi, să cunoască oameni noi, să-şi exerseze conversaţia în diversele limbi străine pe care le cunoaşte şi de asemenea să facă unele comparaţii (de trai, concepţii, civilizaţii, etc.).

Cine este şi ce-i place

Nu demult am avut ocazia să merg la ultimele repetiţii înainte de deplasarea la Festivalul Studenţesc de Dans din Sibiu. Acolo am cunoscut-o pe doamna Botscheller, şi nu am ezitat să îi pun câteva întrebări. Când l-a întâlnit, a fost fascinată de talentul lui, pe care probabil îl moştenise de la tatăl său, un bun muzician, apoi l-a admirat din ce în ce mai mult, cunoscându-l mai îndeaproape. Cel mai mult apreciază la el toleranţa şi sinceritatea. I-a urmat exemplul în continua sa activitate: “Nu stăm nici o clipă. În permanenţă facem ceva constructiv. Ne place să fim cât mai informaţi, în toate domeniile. Cu cât aflăm mai multe lucruri noi, cu atât vom înţelege totul mai bine, iar la nevoie vom lua cele mai bune decizii. Aceasta este şi deviza lui: să fie mereu în priză”.

Calitatea pe care profesorul Marcel Botscheller o apreciază la o persoană este sinceritatea: “Să fii franc şi pentru mine eşti om”. Cel mai bun prieten al lui este soţia. Drept dovadă, tot timpul liber şi-l petrece alături de ea. I-ar plăcea să îşi poată petrece toate concediile în străinătate. Dacă ar avea de ales, şi-ar dori să locuiască tot aici ori în altă ţară cu o climă mai plăcută. Iubeşte mult sărbătorile, deoarece constituie un prilej de a fi alături de întreaga familie. Complexitatea vieţii sale şi faptul că majoritatea rudelor locuiesc în Germania, îi împiedică să se întâlnească mai des.

Timp de câteva săptămâni am frecventat şi eu cursurile sale de dans. Mi se părea fascinant tot ce realizase cu formaţiile sale. Fetele erau foarte bine pregătite şi contribuiau la montarea dansurilor, împreună cu domnul profesor. Era o adevărată muncă de echipă. După un timp, am început să mă înţeleg mai bine cu una dintre colege, Elena. Îmi zicea că este studentă, locuieşte singură şi mai şi lucrează. Mi se părea extraordinar că reuşea să îşi mai facă timp şi pentru dans. Însă mi-a spus că lipseşte uneori, sau întârzie şi nu e singura în această situaţie. Domnului profesor nu îi stătea în caracter să ierte aceste abateri, însă încearcă şi el să le înţeleagă şi să fie tolerant. Iar dacă ne gândim la interesul tinerilor din ziua de azi pentru sport, cu o atitudine autoritară, profesorul risca să rămână fără echipă. Atunci mi-am explicat vorbele dumnealui: “Rgret doar că nu mai sunt destul de exigent. Fetele sunt suprasolicitate, nu au timp şi astfel trebuie să accept scuze, motive, etc.”

Acum, Relfex-ul şi maestrul Botscheller se pregătesc de o nouă deplasare la Iaşi. În acest an, formaţia de dans sportiv Elegance, a coregrafului Cornel Tătaru, împlineşte 20 de ani de la înfiinţare, prilej cu care va avea loc un eveniment în zilele de 18 – 21 aprilie. Era de aşteptat ca o trupă ca Reflex să nu lipsească de la o asemenea manifestare.

10 Lucruri Preferate

• Culoarea: azur
• Animalul: câine
• Flaorea: lalea galbenă
• Anotimpul: vara
• Cântăreţul: Luciano Pavarotti
• Pictorul: Edgar Germain Hilarie Degas
• Autorul: John Grishman
• Actorul: Jack Nicholson / Toma Caragiu
• Compozitorul: Wolfgang Amadeus Mozzart
• Dansatorul: Rudolf Nureyev / Maya Plisetskaya

Activitate

În perioada 1958 – 1963 a urmat cursurile liceului de coregrafie Cluj şi Bucureşti. După absolvire a funcţionat ca balerin şi apoi solist balet la Teatrul de Stat de Estradă Deva, până în 1965. În anul următor a intrat în Ansamblul Armatei Bucureşti. În 1968 s-a întors în Timişoara, unde a activat ca instructor coregraf la Consiliul Judeţean al Sindicatelor Timiş, timp de cinci ani. Mai târziu, în acelaşi oraş, s-a angajat la Şcoala de Arte ca profesor de balet, dans modern şi contemporan. De aici, în 1988, a fost transferat, în interes de serviciu, ca maestru de balet la Casa de Cultură a Studenţilor, de unde în anul 2000 a ieşit la pensie cu vechime completă. A continuat încă trei ani cu contract de muncă pe perioadă determinată, apoi ca şi colaborator. În paralel a activat ca artist liber profesionist în sistemul ARIA (Agenţia Română de Impresariat Artistic), OJT ( Oficiul Judeţului de Turism ) sau TAPL ( Trustul de Alimentaţie Publică Locală ) în calitate de solist balerin şi maestru de balet, fiind 12 ani membru cotizant, 1975 – 1987 la ATM ( Academia de Teatru şi Muzică). Îmtre 1983 şi 2006 a fost preşedintele coregrafilor din centrele universitare, iar din 2006 până în prezent, vicepreşedinte.

Repere artistice

• 1983 – curs de dans, 3 luni, RDG
• 1983 – turneu ARIA, 2 luni, Turcia
• 1984 – turneu ARIA, 6 luni, Grecia şi Cipru
• 1985 – Turneu ARIA, 4 luni, Grecia
• 1985 – Turneu ARIA, 3 luni, Spania
• 1990 – Turneu ARIA, 2 luni,Turcia
• 1991 – Festival de Dans Nimes, Franţa
• 1992 – Turneu ARIA, 2 luni, Cipru şi Grecia
• 1993 – Turneu Budapesta, Ungaria cu Teatrul Maghiar Timişoara
• 1996 – Turneu Sardinia Italia, 3 luni, cu Agenţia ARTIM
• 2005 – Turenu Halkidiki Grecia, cu Casa Studenţilor Timişoara

Palmares

• 6 Trofee şi Premii Speciale
• 180 Locuri I – medalii de aur
• 23 Locuri II – medalii de argint
• 8 Locuri III – medalii de bronz

Am ajuns să trăim într-o lume în care parcă uităm să ne bucurăm de artă. Oamenii muncesc din greu pentru a putea supravieţui de la o zi la alta. Problemele ne copleşesc zilnic şi parcă nu mai avem curajul să ne entuziasmăm pentru o reuşită, cu gândul că după râs vine plâns. Ne impacientăm pentru orice eşec, cât de mic ar fi el, deoarece „ştim” că nici un necaz nu vine singur. Toate forţele şi gândirea ne sunt canalizate asupra unui singur lucru: „lupta” pentru bani. Cu siguranţă că citind, conştientizaţi aceste aspecte, dar sunt sigură că nu le-aţi analizat vreodată. Practic, problema noastră, a tuturor,  o reprezintă pesimismul care începe să ne domine şi despre care pot spune că devine „contagios”. Este adevărat? Este aceasta o gândire realistă? Este prezent şi sentimentul vostru  în acest text? Nu aştept răspuns, îl ştiu deja…

Mă întrebam uneori dacă există metode prin care, o persoană prea sobră şi pesimistă să poată deveni una veselă, optimistă şi plină de umor. Am avut o perioadă în care îmi petreceam mult timp printre actori: lucram cu ei, mergeam la evenimente, petreceri, etc. şi am observat că sunt oarecum diferiţi de celalte persoane. Au un alt zâmbet, o expresie a feţei specifică, un comportament diferit. Mulţi oameni consideră că artiştii sunt persoane ieşite din comun: prin limbaj, vestimentaţie, comportament, etc. . Cum de ei nu se întreabă de ce lasă o asemenea impresie? Pentru că ei înţeleg arta, ştiu să o aprecieze, au spirit de originalitate şi creaţie,  arta este frumoasă şi frumosul inseamnă optimism. Optimismul înseamnă, la rândul lui, frumos, pentru că gândirea pozitivă atrage lucruri pozitive, care nu pot fi altfel decât frumoase. Acum ştiu că am găsit şi un răspuns pentru întrebarea de mai sus. Da, există cel puţin o metodă de a schimba o persoană. Ştim cu toţii cât de mult contează anturajul din care facem parte şi ce amprentă îşi poate pune acesta asupra individului. Astfel am realizat că noul meu anturaj din studenţie a avut o putere de “decizie” în privinţa dezvoltării mele personale. Persoanele în cauză sunt “abonaţi” la Papillon sau Papi, cum îl numesc cunoscătorii. Nu cred că nu aţi auzit, măcar o dată, de el. Eram prezentă la “semnat condica” zilnic. E un loc ce te atrage prin simplitatea lui, te inspiră prin evenimentele culturale pe care deseori le găzduieşte şi te relaxează cu cea mai bună muzică.

Papillon se traduce, din franceză, prin „fluture”. În universul scrisului cărtărescian fluturele este simbol subconştient şi simbol topologic, simbol al vieţi pândite de moartea-păianjen şi este structură generatoare a totului.

În Papillon lumina este redată de mici beculeţe ce se ascund după nişte fluturi metalici, ce oferă o atmosferă caldă şi plăcută. Decorul de care dispune această cafenea este constituit din multe fotografii cu artişti consacraţi şi din diferite expoziţii foto sau de pictură.

Papillon-ul este acel loc în care dacă nu eşti optimist, devii. Numai o privire să arunci asupra celor prezenţi şi deja simţi cum îţi apare un zâmbet pe buze, necontrolat. Trăiesc senzaţia zilnic sau aproape zilnic. Nu vreau ca cineva să tragă concluzii pripite. Nu e ca şi cum aş fi dependentă de acest loc. Ar putea fi totuşi ceva ce m-ar contrazice, oarecum: faptul că îl mai numesc şi „second home”. Dar e doar o glumă, evident.  Faptul că aici îmi beau cafeaua dimineaţa şi seara mă întâlnesc cu prietenii nu semnifică neapărat că ar fi o dependenţă. Deşi “my dear mother” nu ar fi de aceeaşi părere, având în vedere faptul că uneori prefer prânzul împreună cu prietenii „a la Papi”, în locul bucatelor alese din bucătăria mămucăi. Trecând peste aceste mici detalii personale, să revenim la subiectul principal. Îmi amintesc cum a fost prima oară când am păşit în Papi. Era o zi frumoasă de vară. Câţiva prieteni au insistat să ieşim la o plimbare. Spre seară am ajuns in Unirii unde am cerut să mi se prezinte şi mie locaţiile. Greşeala mea a fost că nu am precizat: „Verbal”. M-au luat frumos toţi de mânuţă şi m-au dus prin toate localurile. Intram, aruncam o privire şi ieşeam. Asta până am ajuns în actuala mea „second home”, de unde am refuzat să mai ies timp de vreo două ore.

În zilele ce au urmat, am mers tot mai des, până m-am îndrăgostit de toată „fiinţa” lui.  Nimic nu se compară cu atmosfera caldă şi veselă prezentă mereu în Papi. Săptămânal mă pot  delecta cu diverse evenimente culturale, printre care amintesc expoziţiile de pictură, de fotografie, lansări de cărţi, etc.. Aici am avut ocazia să cunosc mulţi artişti care au reuşit să mă îndepărteze de concepţiile prezentate la început. Ajunsesem şi eu, la un moment dat, să fiu negativistă şi să trec cu vederea multe lucruri frumoase. Acum sunt din nou veselă şi optimistă şi nici un lucru frumos nu mai trece prin faţa mea neobservat. Şi dacă tot am adus în discuţie lucrurile frumoase, am să vi le dezvălui pe cele din Papi. Încep cu muzica, unde pot vorbi de trupe ca: The Rolling Stones, Ac/Dc, Hooverphonic, Fourplay şi interpreţi ca: Jimi Hendrix, Bob Dylan,  Manu Delago, etc.. Sunt diferite stiluri de muzică, pentru a putea fi pe gusturile tuturor. Aici se îmbină muzica raggae, genurile muzicii rock cu jazz, chill out sau blues. Ori de câte ori sunt tristă sau îngândurată vin aici pentru că ştiu că mă pot relaxa cu o piesă semnată Cafe del Mar, Phil Collins sau Damien Rice şi mulţi alţii.

Eram obişnuită să văd, în majoritatea cafenelelor, personalul îmbrăcat la costum, în cămăşi sau tricouri inscripţionate cu denumirea locaţiei. Aici, am fost plăcut surprinsă să văd tot felul de mesaje drăguţe, de genul: „Nu sunt arogant…abia m-am trezit”, „Mă întorc” sau „Păi?”. Mi s-au părut foarte simpatice şi în acelaşi timp, originale.

Tot în Papi ai ocazia să vezi stiluri de vestimentaţie originale şi chiar ieşite din comun, aş putea spune. Culorile se îmbină într-un ritm nebun de nu mai ştii încotro să te uiţi. Şi acesta nu e un lucru rău deloc pentru că talentul şi plăcerea de a îmbina culorile denotă optimism şi bună dispoziţie.

Am prea multe lucruri despre care aş putea să mai scriu dar doresc

să îmi păstrez ideile pentru altă scriere.

În speranţa ca am reuţit să vă readuc zâmbetul pe buze şi să vă trezesc dorinţa de a redeschide cutia veche de carton acoperită de praf in care aţi aruncat optimismul şi buna dispoziţie, crezând că vremea lor a apus de mult, nu îmi rămâne decât să închei acest articol într-o notă „ a la Papi”, adică pozitivă si colorată. Sfatul specialistului: nu lăsaţi lucrurile frumoase neobservate dacă vreţi să vă simţiţi măcar la fel de frumoşi ca ele.

]]> http://scoaladeblog.ro/2009/11/26/luiza-apetrei/feed/ 2 http://scoaladeblog.ro/2009/11/26/catalin-ilea/ http://scoaladeblog.ro/2009/11/26/catalin-ilea/#comments Thu, 26 Nov 2009 10:16:27 +0000 Catalin Ilea http://scoaladeblog.ro/?p=209 Vise incinse pe patru roti

Toate-au pornit de-acum cativa ani. Americanii-s de vina, cum zice Chirila… Consumerism indus cu mesaje subliminale. Intai Need for speed: Underground. Si la scurta durata, The fast and the furious. Ambele constituie o oda, o epopee, un psalm inchinat masinilor si curselor de masini. Si cum romanu’ n-are altceva mai bun de fcut decat sa copieze din stanga si din dreapta cat, cum si unde poate, a aparut si la noi moda masinilor “tunate”.

Recunosc, e un microb foarte contagios, se raspandeste aproape viral si se tine scai dupa tine, cel care esti posesor sau simplu sofer de autoturism. Pentru romani, e o chestiune relativ noua, pentru ca la noi, evident, pana si soarele apune mai incet, din cand in cand. Si in ultimii cativa ani, cand a prins priza la public fenomenul, au aparut ateliere si magazine specializate, aproape peste noapte. Dar asta nu e un lucru neaparat rau. La fel cum in esenta lui, nici tuning-ul nu este, atata timp cat se face in limitele legii. Dar sa explic putin. Tuning-ul in viziunea mea se imparte in 2 mari categorii:

1. styling
2. performanta

Si cum in tarisoara noastra draga si scumpa, toate lucrurile se inteleg exact pe dos fata de cum sunt de fapt, toata lumea se gandeste la suplimente de herghelie la auzul cuvantului tuning. E o asociere proasta pe care Badea Gheorghe de la Cucuietii din Deal o face in momentul in care aude “tuning”. Eu, personal sunt fan al fenomenului de tuning, recunosc, dar ca om cu pretentii poli-neuronale nu pot sa neg nici latura negativa a fenomenului. Si ca atare, sa cuget de doua ori inainte sa fac ceva ce-ar putea sa ma coste niste drepturi, niste constinte sau niste vieti, Doamne fereste! Oarecum, sunt ciudat pozitionat in privinta problemei, pentru ca o aprob si o dezaprob partial, in acelasi timp.

Partea buna a tuning-ului mi se pare partea de styling. E partea in care din punct de vedere vizual, iti poti personaliza masina cum vrei tu. La componentele de tuning exterior ai avantajul unui pret imbatabil. Pot exemplifica pe propria-mi piele ca o bara fata pentru Fiona III (ford fiesta mk6, an de fabricatie 2003) costa aproximativ 2700 RON + TVA pentru simplul fapt ca o cumpar din reprezentanta Ford. O bara fata de tuning ma costa maxim 400 Euro cu tot cu transport, vopsit, montat si manopera, adica undeva in  jurul sumei de 1600 RON. Si diferenta de 1100 RON cred ca se poate simti lejer in buzunarul oricui. Pe langa asta, odata cu diminuarea gaurii negre pe care ti-o faci in buget, poti sa-ti alegi tu cum vrei sa arate masina, din perspectiva noii piese pe care urmeaza sa ti-o montezi. Povestea se poate extinde lejer si pe partea de interior, unde se poate schimba absolut tot.

La interior vorbim deja despre detalii de comfort care fac diferenta dintre o croaziera si o incarcerare pe roti. Adica vorbesc de scaune, tapiterie, bord, placaje si furniruri, iluminare, display, amplasament, buzunare speciale, imbunatatirea liniei audio, sisteme de navigatie, adaptarea sistemului de aprindere a motorului pe baza de securizare IT prin criptarea secventei de aprindere. Aadica nu mai pornesti masina din cheie, ci o poti porni de pe IPhone, din telecomanda, din apeare vocala, biometrie sau token USB cu cheie de decriptare a secventei de aprindere. Si multe alte variante.

Partea rea e cu schimbarile de performanta, in esenta nu prea sunt de-acord. De ce? Pentru ca te costa aproape la fel de mult ca si piesele originale, in primul rand. In al doilea rand, tot ce inseamna modificare pentru sporire de putere a masinii, fie ca vorbim de herghelia de sub capota (caii putere) fie ca vorbim de optimizarea ciclului de transmisie, fie ca vorbim de crestere ce cuplu prin soft, sau chiar si prin managementul admisiei si evacuarii pentru optimizarea arderii, toate astea necesita aprobare de la RAR. Facand miscari de genul acestora de mai sus, risti sa fi declarat pericol pe sosele si sa ti se revoce dreptul de crculatie. In primul rand pentru ca ar trebui sa platesti mai mult la stat, si statul nu se lasa fentat niciodata cand vine vorba de incasat bani. In al doilea rand, reactiile masinii se schimba radical si creste exponential riscul de momente dramatice.

Dar tuningul de performanta inseamna mai mult decat simpli cai putere, cu care nu prea sunt de-acord, avand in vedere cum sunt uzitati in general de catre amatorii de senzatii tari de pe soselele si-asa prost carpite ale patriei. Tuningul de performanta inseamna si securizare, cu care sunt de acord. Adica se poate aplica masinii o punte de rigidizare pentru imbunatatirea stabilitatii. I se pot schimba rotile (cu aprobare RAR in prealabil) pentru o mai buna manevrabilitate, aderenta, eficienta in franare si deci siguranta sporita in trafic. Tuning de performanta de asemenea inseamna directie mai buna, mai precisa, inseamna stabilitate. Poate insemna de altfel si comfort prin prisma sistemelor de amortizare, chiar si emisie mai scazuta de noxe. Lucruri cu care sunt de-acord, in esenta.

Dar cum romanul vede ca si calul din trasurile de la Neptun – doar la 3 metri in fata – fenomenul e prost inteles si toata lumea se gandeste la curse ilegale si lume interlopa. Asta desi din punct de vedere al utilitatii, al comfortului, al managementului de timp si de resurse financiare, dupa o analiza in prealabil, nici cel mai sceptic dintre conservatori nu ar putea sa nu recomande in caz de necaz folosirea pieselor de tuning. Daca toate merg in regula, in mod normal, nu ai de ce sa te legi daca nu te doare…

Si-atunci cand te doare, gandeste-te in asa fel incat sa doara cat mai putin. Si la ochi, si la buzunar, si la timp si toata lumea va fi putin mai fericita decat fusese ieri.

Sursa poza1

Sursa poza2

Cand ma uit vineri si sambata seara in lista mea de messenger vad urmatoarele statusuri: “ la shopping in mall”, “cu fetele la mall”, “sambata seara in mall”. Astfel am inceput sa ma intreb de ce isi cumpara lumea numai haine din mall si ce efect au brandurile asupra generatiei de azi?

Brandurile sunt peste tot. Ele nu pot fi ocolite: marci de automobile, cereale pentru micul dejun, blugi, imprimante laser, firme juridice, magazine alimentare, marci de telefoane . Dar brandurile de imbracaminte, incaltaminte si accesorii ne influenteaza viata mult mai mult decat celelalte marci. Ca studiu de caz putem lua tinerii cu varsta cuprinsa intre 15-25 de ani care sunt total scarbiti de un magazin ‘no name’ sau bazarul de haine. Ei isi petrec weekendul la mall, proband si achizitionand blugi Zara, bluzite Bershka, adidasi Puma si altele. Si asta nu pentru ca ei ar sti ce este acela un brand, cum se construieste si cum se intretine, sau pentru ca ar aprecia calitatea produselor, ci pur si simplu pentru ca “este cool sa te imbraci cu haine de firma”. Nu mai conteaza nici un raport calitate-pret atunci cand este un logo mare atasat produsului.

Tanarul din ziua de azi simte nevoia sa se impuna, sa fie interesant, sa fie in centrul atentiei, sa fie apreciat  de colegii lui, dar nu neaparat pentru inteligenta sa sau pentru actiunile sale, ci mai degraba sa-i fie laudat noul telefon mobil ultima generatie si perechea de adidasi Nike care a costat jumatate din salariul parintilor. Astfel au aparut ‘pitzipoancele’ si ‘cocalarii”, tinere si tineri care doar pentru isi achizitioneaza numai produse de marca se uita cu dispret la cele care au o geanta de piele ecologica fara nici un nume sau la cei care au blugi din bazar fara nici o sigla pe ei.

In alta ordine de idei, aceste branduri devin pentru acest tip de consumatori lovemarks, marci fara de care nu mai pot trai, ne se mai pot afisa in societate si nu se mai pot simti ‘in trend’.

E facultatea unde merg din când în cînd să mai iau câte un curs, şi căminul mizer cu manele pe coridor.

E bucătăria murdara din 22 pentru care trebuia să mai urc un etaj si afişele de pe uşa şefului de palier, ce anunţa că iar trebuie plătit ceva.

Sunt nopţile nedormite pâna la ora 4 când ajung să privesc, cu ochii cârpiti de somn, cum se consumă, nefumată, ţigarea între degete. Sunt berile proaste, la pet, de la toate chefurile de la 5, si pleşkăviţa improvizată din fata căminului.  Şi puştii tampiţi din Construcţii cu fraze de agăţat răsuflate.

Dar, la naiba, cu riscul de a pica în mediocritate, eu strig că-mi place.

Îmi place când pot să plec fără să anunţ, când stau nopţi întregi pe culoar scriind sau citind, când cafeaua de dimineaţa mă face fericită şi când, la ora 7, înainte de seminar, îmi dau seama că sunt mulţumita de proiectul pe care iar l-am lăsat pe ultimul moment.

Mi-am dat seama că am ajuns să mă obisnuiesc să aştept de 2 ori pe lună pachet de acasă.  Şi m-am obişnuit să spun mereu “merg data viitoare la curs” după fiecare noapte îmbibată în alcool . Şi înca se întâmplă ca acea dată viitoare să fie la examen, şi nimănui să nu-i pese, atâta timp cât se plăteşte ce trebuie, cât şi când trebuie.

Studenţia e o vacanţa prelungită, când cheltuiesc pe rând banii parinţilor, bursa şi eventual banii de la cine ştie ce serviciu bizar, şi totuşi continui să mă plâng că nu am ce vreau.

Se pare că, poate, studenţia nu e chiar atât de seacă cum credeam… uneori.

Nu vreau sa par ipocrita. Vreau doar sa pun in valoare teritoriul gri pe care majoritatea dintre noi ne situam cand vine vorba de lucruri de acest gen. Asa cum in politica nu mai exista de mult, doar dreapta si stanga, nici in alimentatie nu sunt doar vegetarieni si grobieni avizi de carne. Consumatorul obisnuit se deda la un regim considerat normal, probabil ca are si animalute acasa, pe care le ingrijeste si le iubeste. Nu e un carnivor fara minte. Si eu sunt un astfel de consumator. Imi plac cartofii prajiti a la Mac si inhat un McChicken oricand timpul imi rapeste placerea unei mese complete. Mai ieftin inseamna mai bun in cazul asta, si shaormeria de la colt nu imi inspira la fel de multa incredere.

Cateva lucruri despre McDonald’s pe care (poate) ca nu le stiati :
- in fiecare zi, peste 46 de milioane de oameni mananca la Mickey Dee’s
- McDonald’s deschide un restaurant nou la fiecare patru ore
- S-au extins pe 6 continente, in afara de Antarctica( here’s a nasty thought: McPenguin e tot ce ne lipseste)
- Unul din 8 oameni a lucrat la McDoanld’s
- In India, Big Mac se cheama “Maharaja Mac” si e compus din carne de oaie
- Un pranz mediu la McDonald’s egal un meniu bogat in grasimi, zahar, produse animale, sodium si sarac in fibre, vitamine si minerale – toate legate de cauze ale cancerului de san, stomac si boli de inima.
- McDonald’s nu permite angajatilor organizarea in sindicate

Lasand la o parte faptul ca sunt printre cei mai mari producatori de fast(=junk food), ca defriseaza paduri tropicale impreuna cu Burger King pentru a crea pasuni pentru vitele crescute “la minut” si ca Ronald McDonald e freaky, nu mi-ar fi trecut prin cap sa caut toate aceste mici amanunte daca nu as fi stat azi la ei in restaurant, in Piata Operei, rontaind un hamburger si urmarind cu vag interes “televiziunea McDonald’s” de pe micile plasme agatate peste tot. Pe ecran se desfasura un spot care imi garanta ca produsele lor si carnea din ele sunt controlate la sange si consumatorul poate rontai in continuare fericit, zombie-like. Dupa care, cadre cu vitei dragalasi si pui mici, galbiori, pufosi. Voua nu v-ar fi stat mancarea in gat? Nu vom putea sti niciodata cat de fericita a fost gaina din supa, si pe caserolele cu piept de pui nu va scrie “acest pui a dus o viata fericita; a murit de batranete/ s-a inecat cu un bob de porumb”. Atunci da, ar fi ok? Dar nici nu le putem cere oamenilor sa renunte la ceva cu care s-au obisnuit timp de 2 milenii.

Probabil ca nu voi fi niciodata vegetariana, poate din obisnuinta, poate din lene, poate ca imi bat capul cu multe altele care mi se par mai importante. Dar am un suflet mare pentru toate animalutele, fie ele vitei, caini, pisici, soricei gasiti in chifle, pesti sau pasari. La bunica la sat am mers cu totii de craciun la taierea porcului, de pasti la miel, de mai stiu eu ce, la vitel. Am inteles, e o legatura primordiala intre toate aceste obiceiuri si vremea in care homo sapiens locuia in pesteri si se zbatea sa supravietuiasca. Inteleg multe, mai putin cruzimea, si nu pot inghiti carne de vanat, orice-ar fi el, caprioare, iepure, fazan. Nu pot acum sa imi schimb felul de viata, dar mi-l pot schimba pe cel de a gandi. Si asta inseamna o constientizare mai mare a lucrurilor pe care, consumandu-le, le sprijin.
Ati observat ca folosesc mult cuvantul “consum”. Nu-mi plac etichetele razbunatoare si jignitoare, consumul e ceva normal , consumam pentru ca trebuie si daca avem bani, avem bani pentru ca suntem consumatori. E un cerc vicios, si nu vom rasturna lumea etichetand- o pe tanti Leana drept “consumatoare lipsita de creier” pentru ca a intrat si ea prima data intr-un supermarket si si-a folosit economiile. Dar putem avea mai mare grija fata de acest cuvant. Revenind la problema fiintelor necuvantatoare va recomand sa urmariti documentarul Earthlings narat de JoaquinPhoenix si va garantez ca veti rumega mai mult aceasta problema. Constientizarea e primul pas. Pana la al doilea, mai vedem….

Da, sunt economistă, dar este un pic stupid să fiu învinuită pentru situaţia economică a României din ziua de azi. Nu eu am redactat şi gândit legile, nu eu le+am pus în aplicare. Dacă e să fim un pic serioşi , economia din ţara asta este condusă de un singur om: Mugur Isărescu. Mă mir ca omul acesta nu a făcut infarct încă din cauza stilului românilor de a cumpăra, cheltui şi a se făli mai mult decât le permit veniturile. Ne îngropăm în datorii dar noi tot etalăm bogăţie. În zilele noastre dacă nu ai celular, haine şi maşină în ultimele tendinţe eşti văzut ca o persoana iresponsabilă. Adică tu nu stii că pentru a fi luat în serios trebuie să te prezinţi pe post de produs într-un anumit fel? Nu contează conţinutul. Prezentarea spune tot.

La fel şi cu economia noastră. Din exterior totul pare roz şi optimistic. Din interior, vai şi amar. Dacă încerci să afli dedesubturile şi detaliile legate de ce se întâmplă de fapt în cadrul economiei din România o să rămâi cu mari semne de întrebare. Majoritatea oamenilor nu înţeleg mare lucru, o parte înţeleg în mare fenomenele importante, iar minoritatea conducătoare ştie toate detaliile şi “uită” să menţioneze anumite aspecte norodului. Şi uite cum se ajunge la o economie în care toţi se prefac că respectă regulile şi nimeni nu ţine cont de faptul că anumite reguli există tocmai pentru a se evita apariţia unor crize economice. Nu e o problemă majoră. Doar nu cauzăm noi criza. Criza vine de la americani. P e noi nu ne afectează. Noi putem în continuare să cumpărăm mii de produse în preajma sărbătorilor, când vin banii din străinătate, trimişi de rude pentru avea cei de acasă ce pune pe masă. Doar că unii uită să se oprească din cumpărat, datoriile cresc în ciuda fluxului de intrări de valută iar Isărescu are parte de un nou Crăciun în care ii roagă pe români să fie cumpătaşi şi să se gandească şi la viitor.

Cum să fim cumpătaţi şi să nu ne umplem mesele şi casele de tot ce-ţi poate pofti inima? Cum altfel să arăţi lumii că eşti înstărit şi ai de toate în ciuda faptului că în majoritatea anului eşti la limita inferioară a existenţei? La fală suntem experţi.

Profesorii universitari din ţara noastră ştiu doar să ceară creşteri salariale cât mai mari iar “dragii” noştri politicieni au încercat din răsputeri să se conformeze. Şi asta nu pentru că sunt interesaţi de creşterea calităţii educaţionale ci pentru că majoritatea demnitarilor sunt la rândul lor şi profesori universitari. În timp ce în statele occidentale se alocă foarte mulţi bani pentru cercetarea ştiinţifică şi pentru modernizarea instituţiilor din ciclul superior de învăţământ, la noi aceste fonduri merg în mărirea lefurilor profesorilor. Aici nu mă refer la tinerii profesori sau preparatori care au un salariu de nimic, ci la rectorii şi profesorii care ajung să aibă pe lună un venit de peste 6.000 de lei în condiţiile în care ei lucrează 6-7 ore pe săptămână.

Ceea ce mă instigă cel mai tare este faptul că pe lângă acest salariu fabulos pe care îl au, deşi nu reuşesc să obţină niciun fel de performanţă la nivel internaţional, unii profesori au tupeul de a cere studenţilor şi diferite sume de bani pentru trecerea examenelor sau pentru mărirea notelor, sume care nu sunt deloc modeste (între 200 şi 1.500 de euro). Iar despre favorurile sexuale nici nu mai are rost să vorbesc, scandalul de la Universitatea de Medicină din Timişoara spune tot despre situaţia depravantă în care a ajuns sistemul românesc de învăţământ.

Dacă pe vremea părinților noștri atunci când iți finalizai studiile știai clar că ai un loc de muncă în domeniul pe care l-ai absolvit, acum pe piața forței de muncă există mai mulți candidați decât posturi libere. Și cel mai probabil acest lucru este influențat și de criza care este acum la noi în țară.

Foarte mulți absolvenți se află în situația în care au absolvit o facultate și lucrează fie în cu totul alt domeniu, fie au un post ce nu necesită studii superioare, fie în cel mai rău caz sunt șomeri. Și nu poți condamna un student care s-a angajat  pe un post sub nivelul său de pregătire profesională, deoarece atunci când ajungi la o anumită vârstă nu mai îți poți permite să mai stai tot pe banii părinților.

Cred că unul din principalele motive pentru care tinerii își găsesc greu un loc de muncă este faptul că majoritatea companiilor angajatoare cer experientă pentru postul pe care aplici. Dar ca și proaspăt absolvent nu prea ai de unde să fi dobândit experiența cerută de ei.

Un alt motiv ar putea fi acela că profilul canditatului ce aplică pentru un post nu coincide, în măsura așteptărilor angajatorului, cu profilul candidatului dorit în cadrul companiei lor.

Dacă privim lucrurile din perspectiva în care se desfășoară în zilele noastre, atunci e de preferat ca stundent fiind să te angajezi, nu neapărat cu normă intreagă, deoarece mai ai și cursuri, pentru a putea pune în practică ceea ce inveți la facultate și mai ales pentru a putea acumula mult dorita experiență.

După părerea mea, tinerii studenți au foarte multe de căștigat dacă în timpul facultății se inscriu într-o organizație non-guvernamentală cum sunt BEST sau AIESEC, asta ca alternativă la angajare. Poate că mulți se gândesc: de ce să lucrez pe gratis când pot lucra pe bani?, și e de înțeles nu spun că nu, dar înveți foarte multe lucuri în cadrul unor astfel de organizații pe care angajatorii pun foarte mare preț. Și aici mă refer la faptul că te implici în foarte multe proiecte, la organizarea, planificare și desfășurarea lor și astfel ai posibilitatea să aplici ce nu ai avut unde până acum și deasemnea câștigi prețioasa experiență.Și, să nu uităm de faptul că înveți să lurezi și să apreciezi munca în echipă, lucru foarte căutat de mai toți angajatorii.

Un alt aspect important ar fi acela de a nu intra în panică și de a te descuraja doar pentru că nu ai loc de muncă. Dacă îți dorești cu adevărat un anumit post cu determinare și ambiție și bineînțeles o foarte bună pregătire profesională poți obține acel post.

Oricum,  trebuie să gândim pozitiv, pentru că in definitiv depinde în mare parte de noi, de ceea ce ne dorim cu adevărat și de cum știm să folosim calitățile si capabilitățile noastre într-un mod eficient.