Studenţia este percepută în două moduri: concurenţă sau distracţie. De aici deducem că există două categorii de studenţi: cei care doresc să obţină rezultate bune, deci să se menţină la buget, eventual să ia şi bursă şi cei care abia aşteptau să scape de sub tutela părinţilor pentru a avea libertate maximă.

Indiferent în ce categorie se încadrează un student, condiţia necesară realizării scopului principal – distracţie sau învăţătură – este aceea de a avea unde să locuiască. Însă pentru a-şi petrece mult timp prin cluburi şi pe la petreceri, banii reprezintă o a doua condiţie. Care ar fi concluzia? Doritorii de note mari au avantaje financiare, pe când cei care urmăresc doar să îşi trăiască viaţa din plin, vor face o mare gaură în bugetul familiei.

Să urmărim o zi din viaţa unui student: se trezeşte devreme, se duce la bucătărie. Îl întâmpină un miros plăcut de cafea. Serveşte micul dejun, apoi soarbe cafeluţa fierbinte, cu ochii întredeschişi. Se întremează cu un duş cald, îşi face un program pentru ziua respectivă şi îşi începe activitatea. Scrie, citeşte, vizionează emisiunea preferată pe Discovery, iese la o plimbare, un film, un suc în oraş cu colegii. Pauzele de masă sunt adevărate “ritualuri”, cu unele excepţii, bineînţeles. Frecventează în mod regulat facultatea, fiind în permanenţă la curent cu toate noutăţile şi informaţiile necesare.

Biblioteca este, pentru el, un loc minunat, unde poate studia în linişte şi care îi oferă materiale utile în vederea unei documentări în orice domeniu. Mijloacele de transport în comun îi asigură căldură pe timp de iarnă, iar vara un efort mai mic de deplasare, plus marele avantaj: gratuitate. Seara se delectează cu ultima carte împrumutată. Când se apropie ora 00:00, se pregăteşte de un somn cu adevărat odihnitor.

Cum sună? Prea frumos ca să fie adevărat? Din fericire, pentru un student care îşi doreşte un stil de viaţă sănătos, descrierea se potriveşte.

Dacă urmărim o zi din viaţa altui student, ar suna cam aşa: abia întors din oraş ori după vizionarea unor filme sau jocuri pe calculator, adoarme spre dimineaţă. Se trezeşte după orele 12:00, nemaisuportând soarele care îi străpunge geamul, agitând-ul. Încă o oră leneveşte în pat, gândindu-se dacă mai are rost să meargă la facultate sau nu. Îşi construieşte în minte alte posibilităţi de recuperare a seminariilor sau cursurilor, găseşte imediat soluţii, îşi prepară o cafea şi începe să butoneze telecomanda: poate poate îi vine vreo idee. Cu ce să-şi umple timpul până la următoare petrecere? Imediat începe să simtă şi foamea, dar care trece rapid cu o shaorma sau un menu de la McDonald’s. Cele câteva kilograme cumulate în plus nu îl sperie, pentru că nimic nu îi poate îngrădi plăcerea de a savura o mâncare cu multe grăsimi, E-uri şi ulei ars îmbibat în cartofii gustoşi.

Deplasarea este facilitată de taxiuri, că doar n-are rost să îngheţe în staţia de autobuz sau să transpire mergând pe jos, mai ales când vizitează facultatea, cu scopul de a avea măcar prezenţele necesare pentru promovarea seminariilor. Examenele mai puţin contează, că doar colegii silitori sunt drăguţi să îi şoptească şi lui.

Cum sună această desriere? Parcă mai aproape de realitate, că doar asta e viaţa de student la care mulţi visează.

Tu cum îţi trăieşti studenţia?

Cu mulţi ani în urmă, pe când lucra ca subinginer la minele de aur în Munţii Apuseni, Nicolae a întâlnit-o pe Elena, o moaţă foarte frumoasă. Odată ce s-a îndrăgostit de ea, contrar voinţei părinţilor, a şi luat-o de soţie, fără să ţină seama de tradiţiile şi etniile germane. Ajunşi la casa lor, în Bucium Poeni, judeţul Alba, au dat naştere celor trei copii ai lor: Silvia, Mioara şi mezinul familiei, Marcel. Imediat după 4 august 1942, când cel din urmă împlinea vârsta de un an, s-au mutat în Timişoara, unde Marcel avea să-şi înceapă viaţa de sportiv. Fotbalul a fost prima sa pasiune. Gimnaziul l-a făcut la Arad, unde, în clasa a V-a, s-a înscris la Palatul Pionierilor. Datorită numelui său, a făcut parte din formaţia de dansuri germane. Acesta a constituit primul său contact cu dansul.

“Primul spectacol la care am participat a avut loc la Oradea. A fost o experineţă frumoasă. Singurul incovenient a fost că partenera mea, Mariane Zimmermman, era mai înaltă cu un cap decât mine şi mă inhiba puţin. Încercam să dansez cât ma spre public. Dacă eram după ea, nu mă vedeam.”

Stăteam în fotoliu, sorbeam din ceai din când în când, ascultând cu mult interes răspunsurile maestrului. Ochii lui blânzi, de o culoare greu de definit (verzui – căprui), lăcrimau cu fiecare ocazie în care aducea vorba despre mama lui, “o femeie simplă, care mi-a oferit o educaţie şi sfaturi valabile şi acum. Odată m-a pedepsit pentru că nu am salutat un vecin”. De la ea a primit cel mai bun sfat, care l-a călăuzit în viaţă: “Întotdeauna să laşi loc de «Bună ziua»”. Cea mai veche amintire din copilărie era legată de mersul după pâine. Fiind cel mai mic, surorile îl “exploatau”, trimiţându-l doar pe el la cumpărături. Îşi aminteşte că uneori se întorcea după câteva meciuri de fotbal cu prietenii, chiar şi fără pâine.

Încercam să observ gestica lui, şi realizam câtă importanţă avea fiecare fapt pe care mi-l povestea. Vorbea cu atâta pasiune despre scenă, creaţie, muzică, despre o experienţă atât de îndelungată, care nici cum nu se citea pe chipul său, un chip care clar îi trăda vărsta. Îmbrăcămintea sport îi conferea acelaşi aer de balerin pe care îl exprima în posterele sale. Doar câteva kilograme în plus, expresia frunţii şi vocea puţin tremurândă îi diferenţiau.

Un artist complet şi complex

Eram curioasă să aflu cum a reuşit să meargă în atâtea ţări. În vremurile acelea era greu să treci graniţele, iar din cauza numelui, dificultăţile creşteau. Am aflat că în primăvara anului 1983 a câştigat marele premiu al Festivalului de Dans de Societate din Iaşi, iar Ministerul Culturii i-a oferit o bursă de trei luni în RDG, pentru a urma un curs de dans. La întoarcere i s-a făcut paşaport şi astfel în iarna aceluiaşi an a plecat în primul său turneu, în Turcia, cu sprijinul ARIA. În anii următori a avut parte de multe alte turnee în Grecia, Cipru, Spania, Franţa, Ungaria, Italia,etc.

Pe parcursul celor trei luni petrecute în Sardinia, în turneul anului 1996, maestrul a avut parte de un program foarte solicitant. Se afla într-o staţiune care oferea în fiecare seară spectacole. Zilnic trebuia să monteze câte două dansuri. Între orele 8:00 şi 13:00 lucra la coregrafie, seara la ora 18:00 avea loc vizionarea iar la 20:00 începea spectacolul. Toate eforturile pentru realizarea acestora au determinat declanşarea unui diabet pe bază nervoasă. Întors în ţară şi luând la cunoştinţă de această afecţiune a început să ţină un regim. “Mai corect aş putea spune că mănânc sănătos, decât că ţin un anumit regim. Întotdeauna am avut grijă ca din alimentaţia mea să nu facă parte mâncărurile cu E-uri, cu multe grăsimi şi mai ales sucurile din comerţ. Beau doar apă, ceai şi sucuri naturale”. Aşa a reuşit să se menţină în formă, mai ales că în meseria lui el nu predă teorie ci trebuie să exemplifice fiecare mişcare.

Domnul Marcel Botscheller este dansator, coregraf, regizor, dar şi maestru de balet, designer de costume şi relizator de colaje muzicale. Practic, el face tot ceea ce presupune existenţa unei formaţii de dans cu rezultate extraordinare ca Reflex-ul,care a cucerit aproape toate trofeele oferite în cadrul festivalurilor studenţeşti de dans din România. Dacă privim în arhivele ziarelor, găsim numai titluri onorifice: “Reflex a triumfat la Cluj”; “Aur, argint şi bronz pentru… Reflex“; “Jubileul formaţiei REFLEX este marcat de triumf” ori “Un maldăr de diplome pentru Reflex“. Am întâlnit doar cuvinte de laudă, atât la adresa membrilor formaţiei cât şi a omului din spatele cortinei.

Evenimente memorabile

Cel mai important eveniment din viaţa sa de artist a fost montarea primei opere Rock (şi singura) la Teatrul de Nord Satu Mare, cu care a luat locul I la un festival de Jazz din Olanda. Nu va uita niciodată de participarea cu formaţia Reflex la spectacolele de gală cu prilejul schimburilor culturale la nivel de ţară în Bulgaria, China şi
Cehoslovacia, alături de Holograf, Compact, Dida Drăgan, Aura Urziceanu, Ştefan Hruşcă, Victor Socaciu, etc. Un alt eveniment memorabil a avut loc în cadrul “Sibiu capitală culturală europeană”, unde a obţinut, cu formaţia de dansuri istorice (Menuet, Gavotă, Cadril, Triumfal ) a Casei Studenţilor Timişoara, locul I, alături de statutul de invitaţi permanenţi.

Un moment care a determinat o schimbare importantă în viaţa artistului a fost accidentul petrecut în anul 1973. Era în drum spre Timişoara, iar la Remetea Mare, din neatenţia şoferului ce conducea maşina, s-au izbit de un copac. Cel din urmă a murit pe loc, iar profesorul Botscheller a fost aruncat prin parbriz, suferind multe fracturi, pentru care a fost spitalizat trei luni. Din acest motiv maestrul a hotărât să rămână doar în culisele scenei. Timp de 10 ani, spaima trăită l-a împiedicat să mai urce în vreo maşină, iar o altă consecinţă este aceea că somnul lui de noapte s-a redus la cinci – şase ore.

Marile dorinţe pe care maestrul le-a avut de-a lungul timpului au început cu o bicicletă, în copilărie, mai târziu o locuinţă, iar în zilele acestea speră la cât mai multă sănătate. Există totuşi un lucru pe care şi l-a dorit întotdeauna, indiferent de etapa vieţii în care se afla: să călătorească. Avea prilejul să vadă lucruri noi, să cunoască oameni noi, să-şi exerseze conversaţia în diversele limbi străine pe care le cunoaşte şi de asemenea să facă unele comparaţii (de trai, concepţii, civilizaţii, etc.).

Cine este şi ce-i place

Nu demult am avut ocazia să merg la ultimele repetiţii înainte de deplasarea la Festivalul Studenţesc de Dans din Sibiu. Acolo am cunoscut-o pe doamna Botscheller, şi nu am ezitat să îi pun câteva întrebări. Când l-a întâlnit, a fost fascinată de talentul lui, pe care probabil îl moştenise de la tatăl său, un bun muzician, apoi l-a admirat din ce în ce mai mult, cunoscându-l mai îndeaproape. Cel mai mult apreciază la el toleranţa şi sinceritatea. I-a urmat exemplul în continua sa activitate: “Nu stăm nici o clipă. În permanenţă facem ceva constructiv. Ne place să fim cât mai informaţi, în toate domeniile. Cu cât aflăm mai multe lucruri noi, cu atât vom înţelege totul mai bine, iar la nevoie vom lua cele mai bune decizii. Aceasta este şi deviza lui: să fie mereu în priză”.

Calitatea pe care profesorul Marcel Botscheller o apreciază la o persoană este sinceritatea: “Să fii franc şi pentru mine eşti om”. Cel mai bun prieten al lui este soţia. Drept dovadă, tot timpul liber şi-l petrece alături de ea. I-ar plăcea să îşi poată petrece toate concediile în străinătate. Dacă ar avea de ales, şi-ar dori să locuiască tot aici ori în altă ţară cu o climă mai plăcută. Iubeşte mult sărbătorile, deoarece constituie un prilej de a fi alături de întreaga familie. Complexitatea vieţii sale şi faptul că majoritatea rudelor locuiesc în Germania, îi împiedică să se întâlnească mai des.

Timp de câteva săptămâni am frecventat şi eu cursurile sale de dans. Mi se părea fascinant tot ce realizase cu formaţiile sale. Fetele erau foarte bine pregătite şi contribuiau la montarea dansurilor, împreună cu domnul profesor. Era o adevărată muncă de echipă. După un timp, am început să mă înţeleg mai bine cu una dintre colege, Elena. Îmi zicea că este studentă, locuieşte singură şi mai şi lucrează. Mi se părea extraordinar că reuşea să îşi mai facă timp şi pentru dans. Însă mi-a spus că lipseşte uneori, sau întârzie şi nu e singura în această situaţie. Domnului profesor nu îi stătea în caracter să ierte aceste abateri, însă încearcă şi el să le înţeleagă şi să fie tolerant. Iar dacă ne gândim la interesul tinerilor din ziua de azi pentru sport, cu o atitudine autoritară, profesorul risca să rămână fără echipă. Atunci mi-am explicat vorbele dumnealui: “Rgret doar că nu mai sunt destul de exigent. Fetele sunt suprasolicitate, nu au timp şi astfel trebuie să accept scuze, motive, etc.”

Acum, Relfex-ul şi maestrul Botscheller se pregătesc de o nouă deplasare la Iaşi. În acest an, formaţia de dans sportiv Elegance, a coregrafului Cornel Tătaru, împlineşte 20 de ani de la înfiinţare, prilej cu care va avea loc un eveniment în zilele de 18 – 21 aprilie. Era de aşteptat ca o trupă ca Reflex să nu lipsească de la o asemenea manifestare.

10 Lucruri Preferate

• Culoarea: azur
• Animalul: câine
• Flaorea: lalea galbenă
• Anotimpul: vara
• Cântăreţul: Luciano Pavarotti
• Pictorul: Edgar Germain Hilarie Degas
• Autorul: John Grishman
• Actorul: Jack Nicholson / Toma Caragiu
• Compozitorul: Wolfgang Amadeus Mozzart
• Dansatorul: Rudolf Nureyev / Maya Plisetskaya

Activitate

În perioada 1958 – 1963 a urmat cursurile liceului de coregrafie Cluj şi Bucureşti. După absolvire a funcţionat ca balerin şi apoi solist balet la Teatrul de Stat de Estradă Deva, până în 1965. În anul următor a intrat în Ansamblul Armatei Bucureşti. În 1968 s-a întors în Timişoara, unde a activat ca instructor coregraf la Consiliul Judeţean al Sindicatelor Timiş, timp de cinci ani. Mai târziu, în acelaşi oraş, s-a angajat la Şcoala de Arte ca profesor de balet, dans modern şi contemporan. De aici, în 1988, a fost transferat, în interes de serviciu, ca maestru de balet la Casa de Cultură a Studenţilor, de unde în anul 2000 a ieşit la pensie cu vechime completă. A continuat încă trei ani cu contract de muncă pe perioadă determinată, apoi ca şi colaborator. În paralel a activat ca artist liber profesionist în sistemul ARIA (Agenţia Română de Impresariat Artistic), OJT ( Oficiul Judeţului de Turism ) sau TAPL ( Trustul de Alimentaţie Publică Locală ) în calitate de solist balerin şi maestru de balet, fiind 12 ani membru cotizant, 1975 – 1987 la ATM ( Academia de Teatru şi Muzică). Îmtre 1983 şi 2006 a fost preşedintele coregrafilor din centrele universitare, iar din 2006 până în prezent, vicepreşedinte.

Repere artistice

• 1983 – curs de dans, 3 luni, RDG
• 1983 – turneu ARIA, 2 luni, Turcia
• 1984 – turneu ARIA, 6 luni, Grecia şi Cipru
• 1985 – Turneu ARIA, 4 luni, Grecia
• 1985 – Turneu ARIA, 3 luni, Spania
• 1990 – Turneu ARIA, 2 luni,Turcia
• 1991 – Festival de Dans Nimes, Franţa
• 1992 – Turneu ARIA, 2 luni, Cipru şi Grecia
• 1993 – Turneu Budapesta, Ungaria cu Teatrul Maghiar Timişoara
• 1996 – Turneu Sardinia Italia, 3 luni, cu Agenţia ARTIM
• 2005 – Turenu Halkidiki Grecia, cu Casa Studenţilor Timişoara

Palmares

• 6 Trofee şi Premii Speciale
• 180 Locuri I – medalii de aur
• 23 Locuri II – medalii de argint
• 8 Locuri III – medalii de bronz

Blue Monday era cunoscut ca acel local în care toţi cunoscătorii de muzică mergeau pentru a-şi etala diferitele talente. Serile de jam session deveniseră evenimente de maximă importanţă, în viaţa de noapte a orădenilor. Pentru cei ce nu ştiu, după spusele lui Andras, “a jamui inseamnă a cânta cu diferiţi muzicieni piese cunoscute, fără repetiţii.” E clar că spontaneitatea era elementul cheie pentru o seară de neuitat alături de trupa D-Side, trupă care a luat naştere tot la iniţiativa proprietarului, mult respectabilul domn Dutka.

Spaţiul de desfăşurare era destul de îngust. Atât de îngust, încât încăpea doar o pianină. Adică scena era cât o pianină şi un om aproape urcat pe ea şi lumini care acopereau un spaţiu mai larg decât scena, deci şi mesele de lângă, orbind şi colorând clienţii ce le ocupau. Oricum, în ciuda acestor inconveniente, lumea era foarte incântată de atmosfera creată de pianiştii: Mircea Hotvath, Varga Zsolt şi mult regretatul Claudiu Tutu Frunza, care nu lipseau în nopţile de weekend.

Blue Monday se afla pe strada R. Ciorogariu, unde  a supravieţuit în tihnă doar doi ani, “datorită” vecinilor, foarte probabil manelişti, şi a unelor probleme economice. Anii  ce au urmat nu au fost favorabili muzicii live. Mai existau totuşi muzicieni care se bucurau să ştie că puteau oricând să cânte undeva blues, pop, rock, jazz, reggae, stiluri care erau foarte populare în Europa. Astfel, acest loc al muzicii de calitate a reuşit sş se menţină pe poziţie până în 2007, când Andras a avut parte de o revelaţie. Într-o zi de vară, aflându-se la o benzinărie, lângă el a parcat proprietarul unui spaţiu de sub pasajul Vulturul Negru (de pe centru, cum zic ardelenii). Din vorbă-n vorbă, la finalul conversaţiei, spaţiul deja îi era închiriat pentru al doilea Blue Monday. Zis şi făcut. Peste tot afişe cu noul Blue Monday.

Locaţia nouă era una foarte spaţioasa, cu două nivele, cu scenă cât pentru 3 pianine, nu una, lumini multe si agreabile, trei baruri cu trei barmani “făcuţi” şi drăguţi…Deja arăta mult mai bine pentru incă alte câteva segmente ale populaţiei. Exista totuşi o mică problemă: Mirajul, clubul ce se afla înainte pe aceleaşi “meleaguri”, era unul de manele. Interesant, nu? – Cum peste noapte, un local de muzică “yacs” a ajuns unul de muzica “yami”. În Românica noastră, “e” frumoase lucrurile astea.

Oare cum arătau mândrele (în ciorăpei fini, rupţi “a la Shakira”, fuste mini, decolteuri pân’ la D-zeu şi-napoi, machiaj până la urechi şi sprâncene desenate, ce par de la depărtare reclame la McDonald’s) intrând în ritm de “dat din buric” pe o piesă semnată Whitesnake sau Toto? Nu mai conteaza. Important era faptul ca prezenţa lor acolo mai lungă de 5 minute era imposibilă. Mai ales că adesea concertau trupe ca Proconsul, care a inaugurat noua locaţie, pe 1 decembrie 2007, Luna Amară, Celelalte Cuvinte, etc. E clar că, în scurt timp, asemenea confuzii au încetat să se mai producă.

Era surprinzător pentru unele persoane, neascultătoare de muzică rock, să vadă fete îmbrăcate oarecum sexy şi băieţi mai coloraţi la haine. Concepţia majorităţii oamenilor e aceea că ascultătorii acestui gen sunt imbrăcaţi în haine negre, largi, nespălate, şi rupte daca se poate; cu părul tot negru, nepieptănat, tot nespălat, “aruncat” printre ochi. Greşit! Spre surprinderea lor, rockerul nu este sinonimul unui întreg format din înşiruirea de mai sus.

După aceste sesizări, tot mai mulţi oameni au indrăznit să devină clienţi ai noului Blue Monday. Astfel, afacerea lui Andras a început să cunoască un adevărat succes. Spaţiul cu mese şi canapele scumpe, bere la 0,33, muzica mai variată, scena mai incăpătoare, a devenit neîncăpător în cel mai scurt timp. Proiectul pornit cu desene ciudate pe pereţi, decor în dungi albe şi verzi, mese şi bănci din lemn “comode” ca cele din parc, berea la halbă… toate sunt acum doar o veche amintire.

Am ajuns să trăim într-o lume în care parcă uităm să ne bucurăm de artă. Oamenii muncesc din greu pentru a putea supravieţui de la o zi la alta. Problemele ne copleşesc zilnic şi parcă nu mai avem curajul să ne entuziasmăm pentru o reuşită, cu gândul că după râs vine plâns. Ne impacientăm pentru orice eşec, cât de mic ar fi el, deoarece „ştim” că nici un necaz nu vine singur. Toate forţele şi gândirea ne sunt canalizate asupra unui singur lucru: „lupta” pentru bani. Cu siguranţă că citind, conştientizaţi aceste aspecte, dar sunt sigură că nu le-aţi analizat vreodată. Practic, problema noastră, a tuturor,  o reprezintă pesimismul care începe să ne domine şi despre care pot spune că devine „contagios”. Este adevărat? Este aceasta o gândire realistă? Este prezent şi sentimentul vostru  în acest text? Nu aştept răspuns, îl ştiu deja…

Mă întrebam uneori dacă există metode prin care, o persoană prea sobră şi pesimistă să poată deveni una veselă, optimistă şi plină de umor. Am avut o perioadă în care îmi petreceam mult timp printre actori: lucram cu ei, mergeam la evenimente, petreceri, etc. şi am observat că sunt oarecum diferiţi de celalte persoane. Au un alt zâmbet, o expresie a feţei specifică, un comportament diferit. Mulţi oameni consideră că artiştii sunt persoane ieşite din comun: prin limbaj, vestimentaţie, comportament, etc. . Cum de ei nu se întreabă de ce lasă o asemenea impresie? Pentru că ei înţeleg arta, ştiu să o aprecieze, au spirit de originalitate şi creaţie,  arta este frumoasă şi frumosul inseamnă optimism. Optimismul înseamnă, la rândul lui, frumos, pentru că gândirea pozitivă atrage lucruri pozitive, care nu pot fi altfel decât frumoase. Acum ştiu că am găsit şi un răspuns pentru întrebarea de mai sus. Da, există cel puţin o metodă de a schimba o persoană. Ştim cu toţii cât de mult contează anturajul din care facem parte şi ce amprentă îşi poate pune acesta asupra individului. Astfel am realizat că noul meu anturaj din studenţie a avut o putere de “decizie” în privinţa dezvoltării mele personale. Persoanele în cauză sunt “abonaţi” la Papillon sau Papi, cum îl numesc cunoscătorii. Nu cred că nu aţi auzit, măcar o dată, de el. Eram prezentă la “semnat condica” zilnic. E un loc ce te atrage prin simplitatea lui, te inspiră prin evenimentele culturale pe care deseori le găzduieşte şi te relaxează cu cea mai bună muzică.

Papillon se traduce, din franceză, prin „fluture”. În universul scrisului cărtărescian fluturele este simbol subconştient şi simbol topologic, simbol al vieţi pândite de moartea-păianjen şi este structură generatoare a totului.

În Papillon lumina este redată de mici beculeţe ce se ascund după nişte fluturi metalici, ce oferă o atmosferă caldă şi plăcută. Decorul de care dispune această cafenea este constituit din multe fotografii cu artişti consacraţi şi din diferite expoziţii foto sau de pictură.

Papillon-ul este acel loc în care dacă nu eşti optimist, devii. Numai o privire să arunci asupra celor prezenţi şi deja simţi cum îţi apare un zâmbet pe buze, necontrolat. Trăiesc senzaţia zilnic sau aproape zilnic. Nu vreau ca cineva să tragă concluzii pripite. Nu e ca şi cum aş fi dependentă de acest loc. Ar putea fi totuşi ceva ce m-ar contrazice, oarecum: faptul că îl mai numesc şi „second home”. Dar e doar o glumă, evident.  Faptul că aici îmi beau cafeaua dimineaţa şi seara mă întâlnesc cu prietenii nu semnifică neapărat că ar fi o dependenţă. Deşi “my dear mother” nu ar fi de aceeaşi părere, având în vedere faptul că uneori prefer prânzul împreună cu prietenii „a la Papi”, în locul bucatelor alese din bucătăria mămucăi. Trecând peste aceste mici detalii personale, să revenim la subiectul principal. Îmi amintesc cum a fost prima oară când am păşit în Papi. Era o zi frumoasă de vară. Câţiva prieteni au insistat să ieşim la o plimbare. Spre seară am ajuns in Unirii unde am cerut să mi se prezinte şi mie locaţiile. Greşeala mea a fost că nu am precizat: „Verbal”. M-au luat frumos toţi de mânuţă şi m-au dus prin toate localurile. Intram, aruncam o privire şi ieşeam. Asta până am ajuns în actuala mea „second home”, de unde am refuzat să mai ies timp de vreo două ore.

În zilele ce au urmat, am mers tot mai des, până m-am îndrăgostit de toată „fiinţa” lui.  Nimic nu se compară cu atmosfera caldă şi veselă prezentă mereu în Papi. Săptămânal mă pot  delecta cu diverse evenimente culturale, printre care amintesc expoziţiile de pictură, de fotografie, lansări de cărţi, etc.. Aici am avut ocazia să cunosc mulţi artişti care au reuşit să mă îndepărteze de concepţiile prezentate la început. Ajunsesem şi eu, la un moment dat, să fiu negativistă şi să trec cu vederea multe lucruri frumoase. Acum sunt din nou veselă şi optimistă şi nici un lucru frumos nu mai trece prin faţa mea neobservat. Şi dacă tot am adus în discuţie lucrurile frumoase, am să vi le dezvălui pe cele din Papi. Încep cu muzica, unde pot vorbi de trupe ca: The Rolling Stones, Ac/Dc, Hooverphonic, Fourplay şi interpreţi ca: Jimi Hendrix, Bob Dylan,  Manu Delago, etc.. Sunt diferite stiluri de muzică, pentru a putea fi pe gusturile tuturor. Aici se îmbină muzica raggae, genurile muzicii rock cu jazz, chill out sau blues. Ori de câte ori sunt tristă sau îngândurată vin aici pentru că ştiu că mă pot relaxa cu o piesă semnată Cafe del Mar, Phil Collins sau Damien Rice şi mulţi alţii.

Eram obişnuită să văd, în majoritatea cafenelelor, personalul îmbrăcat la costum, în cămăşi sau tricouri inscripţionate cu denumirea locaţiei. Aici, am fost plăcut surprinsă să văd tot felul de mesaje drăguţe, de genul: „Nu sunt arogant…abia m-am trezit”, „Mă întorc” sau „Păi?”. Mi s-au părut foarte simpatice şi în acelaşi timp, originale.

Tot în Papi ai ocazia să vezi stiluri de vestimentaţie originale şi chiar ieşite din comun, aş putea spune. Culorile se îmbină într-un ritm nebun de nu mai ştii încotro să te uiţi. Şi acesta nu e un lucru rău deloc pentru că talentul şi plăcerea de a îmbina culorile denotă optimism şi bună dispoziţie.

Am prea multe lucruri despre care aş putea să mai scriu dar doresc

să îmi păstrez ideile pentru altă scriere.

În speranţa ca am reuţit să vă readuc zâmbetul pe buze şi să vă trezesc dorinţa de a redeschide cutia veche de carton acoperită de praf in care aţi aruncat optimismul şi buna dispoziţie, crezând că vremea lor a apus de mult, nu îmi rămâne decât să închei acest articol într-o notă „ a la Papi”, adică pozitivă si colorată. Sfatul specialistului: nu lăsaţi lucrurile frumoase neobservate dacă vreţi să vă simţiţi măcar la fel de frumoşi ca ele.

]]> http://scoaladeblog.ro/2009/11/26/luiza-apetrei/feed/ 2 http://scoaladeblog.ro/2009/11/25/michael-jackson/ http://scoaladeblog.ro/2009/11/25/michael-jackson/#comments Tue, 24 Nov 2009 22:18:39 +0000 Luiza Apetrei http://scoaladeblog.ro/?p=86 Sunt foarte fericit ca s-a finalizat acest proces si ii voi fi intotdeauna recunoscator avocatului meu, Tom Mesereau, pentru eforturile depuse in scopul dovedirii nevinovatiei mele.

A fost o perioada foarte dificila pentru mine, nu numai pentru jignirile si bataile de joc de care am avut parte, ci si pentru acuzarile care mi-au fost aduse. Mi-a fost greu sa cred ca exista persoane care pot face asemenea acuzatii, mai ales stiind ca persoana acuzata este total nevinovata. Si Dumnezeu mi-e martor cand spun ca  sentimentele mele pentru copii sunt sincere si pure.

In tot acest timp, cat a durat procesul, am fost la interviuri la tot felul de psihologi, care ma priveau ca pe un psihopat si ma considerau ciudat cand le ziceam cat de normal mi se pare sa imi petrec timpul cu copiii. Nu inteleg ce e rau in asta si cum ar putea cineva sa creada ca eu as fi in stare sa ranesc vreun copil. Mai mult, nu imi pot  imagina cum ar putea cineva sa gandeasca negativ la adresa unui copil, sau mai ales sa il agreseze. Nu va puteti imagina ce sentiment m-a cuprins in momentul in care am iesit din tribunal si am fost intampinat cu aplauze, pancarte si porumbei albi ce zburau deasupra mea, in semn de pace. Intr-adevar, pacea ne aduce impreuna si ne face sa devenim oameni mai buni.

Copiii sunt singurii care nu stiu ce inseamna razboiul, ura, suferinta. Trebuie sa luptam pentru ei si pentru a ne fi si noua mai bine, alaturi de ei. Sunt foarte incantat ca m-am intors linistit la Neverland si cred ca in urmatoarea perioada imi voi dedica cel mai mult timp copiilor si jocurilor, pentru ca simt nevoia sa recuperez timpul pierdut. Imi place la nebunie sa inventez joculete cu nepotii mei si mai ales cu Macaulay, care este un baiat foarte inteligent si inventiv.

Aici, la Neverland ma simt cu adevarat fericit si implinit: inconjurat de zambetele, bucuriile si jocurile copiilor cu care ador sa imi petrec timpul. Despre noile joculete pe care le voi crea aici, la Neverland, voi scrie mai multe intr-o alta zi. Acum dau o fuga pana in curte, unde ma asteapta Macaulay, nerabdator sa ma bata la o partida de Super Soaker.

]]> http://scoaladeblog.ro/2009/11/25/michael-jackson/feed/ 1