Uitati aici o mostra de trecut:

sursa poza

Au trecut si vremurile grele, si a venit era lui Maggi, Knorr, a cuptoarelor Flavorwave Turbo, a gospodinelor care se intrec in tigai de la Tefal, era The Flavours – 3 bucatari si mai stiu eu ce. Insa intrebarea ramane “Ce gatim”? Fast food-ul nu e o solutie. Nu si daca tineti cont de urmatoarele site-uri : gustos.ro si nibbledish.com.

Ambele site-uri atrag un public gurmand, care vrea sa incerce retete noi, sa creeze unele si mai noi, si sa le impartaseasca si celorlalti.

Sa incepem cu niscaiva cifre si procente, analizand performanta celor doua site-uri in tara de provenienta, dar si in afara.

Gustos.ro

• locul 3 in sectiunea lifestyle, la numarul de vizitatori unici, dupa topul trafic.ro.
• locul 92 in clasamentul general, dupa acelasi site
• aproape 80% din vizitatori vin din Romania, dupa cum ne arata procentajul alexa.com, dar si cu oaspeti din Italia, Irlanda si Spania, cu procente de 6,6%, 1,8%, respective 1,8%.
• alexa.com insa il situeaza pe locul 274 in Romania.

Nibbledish.com

• dupa alexa.com: locul 21,416 in America
• aproximativ 50% din vizitatori locali, iar restul din China-12%, Canada-6,7% sau India-6%.

Design, culori si navigare

Un pasionat al bucatariei e, in opinia mea, un om care iubeste culorile vii, dar pe cele prezente in natura, un artist al simturilor estetice, cat si gustative.

Un astfel de om s-ar simti violat vizual de home-page-ul celor de la gustos.ro, cu background rosu sangeriu, bara de meniu in fuchsia si caseta de search verde tipator, care, ce-i drept, e usor de gasit cand te orbeste de la primul click, si care tine mortis sa-mi spuna ca ma aventurez in exact 34180 de retete. Detaliu inutil, care distrage atentia. Asta daca culorile nu au facut-o déjà.

La nibbledish, paleta de culori e relaxanta, simpla, predominand un verde calm, un verde de boabe de fasole cruda, ce formeaza o combinatie cuminte cu un duo clasic coloristic: negru pentru bara de meniu din partea superioara si alb pentru background. In felul acesta, atentia vizitatorului e dirijata spre festinul vizual pe care-l reprezinta ilustratiile culinare.

Gustos.ro are o interfata mai apropiata de cea a unui blog, continutul articolelor fiind inghesuit in mai putin de jumatate de ecran. Pe bara laterala, nesfarsita, pe care scrollul mouse-ului tau o va uri, se intend nesfarsite elemente grafice publicitare, un blogroll, invitatii pe twitter si o casuta de sign-up/sign-in. Poti sa-ti faci si un blog nou, daca tot esti aici.

Bara de meniu e diversa, si sparge continutul brut in categorii bine determinate. Poate totusi prea multe: home, retete culinare, retete cu specific, alimentatie sanatoasa, carti, restaurante, articole, bloguri, forum. Alimentatia sanatoasa ne trimite pe o alta pagina, sanatos.gustos.ro, unde schema culorilor e tare verzuie, semn ca sanatos poate insemna si “fara roz”.

Ce are insa site-ul nostru autohton si nu are cel de peste ocean este o lista de restaurante bine structurata pe orasele tarii, cu rating, comentarii si recomandari. Trebuie sa admit ca era mai greu pe nibbledish, avand in vedere dimensiunile Statelor Unite.

Nibbledish e mai econom decat gustos.ro si la bara de meniu: home, recipes, people, register. Reclame am observat doar maxim doua pe pagina, una in header si una lateral, dar nu intotdeauna. Impresia generala e de site spatios, dar compact, aerisit, less is more. Caseta de search e subtila, dar observabila in colt dreapta sus.

Economia se remarca insa si in continut: daca la gustos.ro avem 35 de categorii de retete specifice pe tari, la nibbledish trebuie sa ai incredere in “recently popular” si “all time best”.

Goodies

Gustos.ro iti ofera 4 retetare in format pdf, gratis, pe mail.

Nibbledish: pauza.

Search

In privinta corectitudinii si eficientei cautarilor, m-am lamurit incercand sa aflu retete de “lemon pie”, respectiv “placinta cu lamaie”. Nibbledish mi-a gasit trei retete care intra in aria de cautare, inainte sa incerce sa-mi ofere somon si paste, iar gustos.ro doar un rezultat din cele 34180, dupa care a dat-o pe branza si iaurt. Asa ca, daca viata iti ofera lamai, fa placinte cu branza!!!

Comunitatea

Pe ambele site-uri poti sa-ti faci cont, sa-ti pui poza si sa retetezi cat vrei tu.

Pe gustos.ro retetele pot fi votate fara sa fii inregistrat pe site, si se poate observa si de cate ori a fost citita reteta in cauza. Si comentarii poti lasa fara sa fie nevoie de sign-in.

Sub acest aspect nibbledish sta mai modest, si pentru votat si pentru comentarii trebuie sa-ti faci cont.

Cine trage firele?

Continutul gustos.ro e administrat de “Tree workers”, care mai au in portofoliu si “adevarul.ro”, “protv.ro”, “primatv.ro”, etc.

De nibbledish se ocupa “Tsavo Media”, lider in publicarea website-urilor in US din 2007.

Concluzii:

Daca nu va sperie culorile tari ale site-ului si vreti sa incercati ceva nou pe un anumit specific, mai exotic, gustos.ro e as in mancaruri de peste hotare.

Nibbledish e insa, un site mai placut ochiului si simturilor, care-ti va trezi intr-adevar pofta pentru gatit. Pentru bucatari care iubesc o provocare buna.

Bolero-ul este un dans senzual si plin de energie, originar in Spania secolului 18. Dar este si cea mai cunoscuta compozitie muzicala a lui Maurice Ravel, care initial se numea Fandango, dupa un alt dans traditional spaniol, ruda a flamenco-ului, acompaniat de chitari si, mai important, de jucausele castaniete. Apasa pe play si hai sa ascultam Bolero al lui Ravel, cat timp iti povestesc si despre a treia interpretare a bolero-ului, o interpretare mai moderna si mai chic.

Bolero se numeste si trendul anului 2009, o jacheta scurta, deschisa in fata, care iti acopera partial umerii, numita astfel pentru ca se inspira din…ai ghicit: folclorul spaniol, din nou, si din costumele purtate de voluptuoasele spanioloaice la dans si de matadorii puternici in corride.

In anul 2009, pe podiumuri a revenit bolero-ul, purtat mai mult ca oricand, la tinute elegante sau, de ce nu, casual. Dar istoria lui a fost ocupata mai mult de titlul de piese de resistance a trusoului nuptial. Acoperind umerii si decolteul mireselor sfioase in timpul ceremoniilor religioase, bolero-ul este o varianta mult mai practica a salurilor si esarfelor alunecoase si transparente, deloc comode, care abia asteapta o pala de vant pentru a-l uimi pe preot.

Intrat in moda urbana, casual, bolero-ul a capatat alte valori estetice. E un accesoriu pe cat de inutil- caci nu tine de cald, si nu acopera mai nimic- pe atat de atragator si de ravnit. In tinute elegante, ofera prestanta si voiosie taioarelor clasice si conservatoare. In tinute casual, chiar sport, da culoare, nebunie, si, la o adica, nu te prea gandesti la ce iti foloseste. Ca multe alte placeri fashioniste, presupun.

De pe podiumurile Chanel, Dior, Michael Kors, Blumarine sau Miu Miu direct in magazinele de retailer, ai mii de posibilitati de bolero-uri. Din blana, stofa, cu paiete, cristale, din piele sau tricot, e o piesa usor de combinat si de purtat. Asta daca nu esti o persoana mai friguroasa. Si bineinteles, pozele cu Kate Moss purtand un bolero diafan sau cu Keira Knightley pe covorul rosu, influenteaza.

Proportia stilurilor se pastreaza, bolero elegant la costum, taior sau rochie de seara, iar cele casual sau tricot la rochite vaporoase de vara, sau pur si simplu la blugi si un top de efect. Daca te simti mai indrazneata, combina stilurile. Pana la urma, tine de personalitate.

In cei cativa ani scursi de la deschidere, meniul si calitatea preparatelor traditionale italienesti au ramas nechimbate. Faimoasele bruschetta cu rosii si busuioc sunt la fel de apetisante, dar racoroase, ca aperitive, si mai usoare decat un platou de branzeturi si mezeluri la care ar rezista doar cei cu adevarat rezistenti: prosciutto crudo, gorgonzola, ricotta, mozzarella. De altfel, termenul de cascaval provine, dupa unele ipoteze, din italienescul “caciacavallo”.

Printre numeroase mancaruri italienesti variate, pentru orice gust, fie el si vegetarian, traditionala pizza si pastele raman in topul clientilor. Clienti care, de cele mai multe ori nu se vor sfii sa le comande pe amandoua. Dezinvoltii italieni par ca nu au limita cand vine vorba de delicioase lasagna, paste cu fructe de mare, pizza cu nuci si sunca cruda, etc. La pizza nu uitati sa cereti ulei aromat si picant, chiar daca nu vi se ofera. Sticluta rosiatica, rezervata celor cunoscatori si curajosi vi se va inmana cu extrema prudenta. Consumati cu indulgenta, continutul e….flamabil!

Totusi, daca vrei sa-i intreci pe profesionisti, ai nevoie intre feluri de un digestiv pe masura, cum e Limoncello. Originar din sudul Italiei, Limoncello este un lichior preparat din pulpa de lamaie, alcool, zahar si apa, lasate la maturat. Simplu, dar sublim. Licoarea racoroasa finala are o culoare de canar fosforecent, dar un gust divin balansat intre acru si dulce.

La desert ai de ales, pe langa banala inghetata, platoul cu produse de patiserii al casei: foietaje cu branza, pere, caise, care ti se topesc in gura.
Singurul lucru peste care au trecut anii este decorul. Daca la inceput, prima atmosfera rustica, cu mobilier si decoratii din lemn si ceramica, cu modele traditionale, timpul si-a lasat amprenta, modernizand intregul local. Vara, mesele erau mutate pe iarba verde cruda din curtea restaurantului, iar locul capata o atmosfera magica si romantica in lumina serii, cu lumanarile aprinse si muzica italienilor pe fundal, singurul inconvenient find tantarii. Acum, vei gasi la “Dama Verde” un interior simplu, curat, luminos, care se vrea mai aproape de un lux neostentativ, nepretentios, decat de campenescul décor de la inceputuri. Cateva farfurii de ceramica uitate pe pereti amintesc de vechea “Dama Verde”, pe care o vedeam intocmai ca pe o bucatareasa din Toscana: voinica, oachesa, rosie in obraji, cu sortul inflorat si inconjurata de mirodenii si ierburi.
In ciuda acestui lucru, personalul tanar si saritor, atmosfera de buna-voie, bucataria traditionala fara cusur, locatia mai retrasa, toate converg intr- o alegere perfecta pentru un restaurant confortabil si fara pretentii.

Nu vreau sa par ipocrita. Vreau doar sa pun in valoare teritoriul gri pe care majoritatea dintre noi ne situam cand vine vorba de lucruri de acest gen. Asa cum in politica nu mai exista de mult, doar dreapta si stanga, nici in alimentatie nu sunt doar vegetarieni si grobieni avizi de carne. Consumatorul obisnuit se deda la un regim considerat normal, probabil ca are si animalute acasa, pe care le ingrijeste si le iubeste. Nu e un carnivor fara minte. Si eu sunt un astfel de consumator. Imi plac cartofii prajiti a la Mac si inhat un McChicken oricand timpul imi rapeste placerea unei mese complete. Mai ieftin inseamna mai bun in cazul asta, si shaormeria de la colt nu imi inspira la fel de multa incredere.

Cateva lucruri despre McDonald’s pe care (poate) ca nu le stiati :
- in fiecare zi, peste 46 de milioane de oameni mananca la Mickey Dee’s
- McDonald’s deschide un restaurant nou la fiecare patru ore
- S-au extins pe 6 continente, in afara de Antarctica( here’s a nasty thought: McPenguin e tot ce ne lipseste)
- Unul din 8 oameni a lucrat la McDoanld’s
- In India, Big Mac se cheama “Maharaja Mac” si e compus din carne de oaie
- Un pranz mediu la McDonald’s egal un meniu bogat in grasimi, zahar, produse animale, sodium si sarac in fibre, vitamine si minerale – toate legate de cauze ale cancerului de san, stomac si boli de inima.
- McDonald’s nu permite angajatilor organizarea in sindicate

Lasand la o parte faptul ca sunt printre cei mai mari producatori de fast(=junk food), ca defriseaza paduri tropicale impreuna cu Burger King pentru a crea pasuni pentru vitele crescute “la minut” si ca Ronald McDonald e freaky, nu mi-ar fi trecut prin cap sa caut toate aceste mici amanunte daca nu as fi stat azi la ei in restaurant, in Piata Operei, rontaind un hamburger si urmarind cu vag interes “televiziunea McDonald’s” de pe micile plasme agatate peste tot. Pe ecran se desfasura un spot care imi garanta ca produsele lor si carnea din ele sunt controlate la sange si consumatorul poate rontai in continuare fericit, zombie-like. Dupa care, cadre cu vitei dragalasi si pui mici, galbiori, pufosi. Voua nu v-ar fi stat mancarea in gat? Nu vom putea sti niciodata cat de fericita a fost gaina din supa, si pe caserolele cu piept de pui nu va scrie “acest pui a dus o viata fericita; a murit de batranete/ s-a inecat cu un bob de porumb”. Atunci da, ar fi ok? Dar nici nu le putem cere oamenilor sa renunte la ceva cu care s-au obisnuit timp de 2 milenii.

Probabil ca nu voi fi niciodata vegetariana, poate din obisnuinta, poate din lene, poate ca imi bat capul cu multe altele care mi se par mai importante. Dar am un suflet mare pentru toate animalutele, fie ele vitei, caini, pisici, soricei gasiti in chifle, pesti sau pasari. La bunica la sat am mers cu totii de craciun la taierea porcului, de pasti la miel, de mai stiu eu ce, la vitel. Am inteles, e o legatura primordiala intre toate aceste obiceiuri si vremea in care homo sapiens locuia in pesteri si se zbatea sa supravietuiasca. Inteleg multe, mai putin cruzimea, si nu pot inghiti carne de vanat, orice-ar fi el, caprioare, iepure, fazan. Nu pot acum sa imi schimb felul de viata, dar mi-l pot schimba pe cel de a gandi. Si asta inseamna o constientizare mai mare a lucrurilor pe care, consumandu-le, le sprijin.
Ati observat ca folosesc mult cuvantul “consum”. Nu-mi plac etichetele razbunatoare si jignitoare, consumul e ceva normal , consumam pentru ca trebuie si daca avem bani, avem bani pentru ca suntem consumatori. E un cerc vicios, si nu vom rasturna lumea etichetand- o pe tanti Leana drept “consumatoare lipsita de creier” pentru ca a intrat si ea prima data intr-un supermarket si si-a folosit economiile. Dar putem avea mai mare grija fata de acest cuvant. Revenind la problema fiintelor necuvantatoare va recomand sa urmariti documentarul Earthlings narat de JoaquinPhoenix si va garantez ca veti rumega mai mult aceasta problema. Constientizarea e primul pas. Pana la al doilea, mai vedem….

Pe scurt, care ar fi motivele pro şi contra maşina?

Pro:

Aş vrea să am 4 roţi ca să:

-         Merg la Budapesta în martie 2010 la concert Rammstein.

-         Mă pot scărpina în nas când stau la semafor, complet neştiutoare că sunt urmărită cu satisfacţie bolnavă de 60 de perechi de ochi din autobuzul de pe banda de lângă. Pentru că sincer, din câte îmi dau eu seama, maşina e al doilea, dacă nu chiar primul – pentru cei mai puţin pudibonzi, vă ştiţi voi care sunteţi – martor al obiceiurilor jenante.

-         Le accesorizez cu stickere din Campania Top Gear “Hoo cu tata!!!”

-         Ştiu să conduc Porsche-ul ăla 911, verde-neon pe care o să mi-l iau dacă o să câştig la loterie

Contra:

-         Contribui la încălzirea globală. Lucru care îmi va îngreuna conştiinţa cu 30 kg de remuşcări dureroase…adică exact greutatea medie a unui pinguin pe care nu voi ezita să-l adopt. I love penguins.

-         Money, money, money, ain’t it funny…plus taxe de poluare, înmatriculare, …taxe, taxe, taxe

-         Traficul în România seamănă cu o rezervaţie naturală din America locuită de indieni Apache şi Sioux. Adică e plin de bizoni.

-         Criza locurilor de parcare. Ieşi mai stress-free dacă te urci în maşina, turezi motorul, bagi un “Born to be wild”, după care te dai jos şi porneşti la pas cei 4 km până la Universitate.

Aş putea continua la nesfârşit, lista creşte şi creşte, aparent fără nici o concluzie.

Mi-am adus aminte că Disney a făcut un desen foarte simpatic, numit “Motormania”, care-l are ca protagonist pe Goofy, care, în funcţie de modul de deplasare, e un animat Jekyll/Hyde, adică Mr. Wheeler/Mr. Walker. Mă gândesc la Goofy de fiecare dată când ţopăi triumfătoare pe zebră în faţa şoferilor grăbiţi, şi de fiecare dată când cele 30 de secunde roşii de pe semafor îmi cresc pulsul şi încep să scot flăcări pe nări.

Sunt limitată la transport în comun momentan. Am urât R.A.T.T.-ul dintotdeauna. Autobuzele şi tramvaiele, cu scaunele mizere, cu miasmele infernale, cu şoferii încruntaţi şi superiori, purtători vânjoşi de maieuri care le expun bicepşii tatuaţi cu nume drăgălaşe: Monica, Tatiana, Florica. Nu trece zi în care să nu le urez un gând “de bine” pentru că “au venit la timp”, “au dat drumul la căldură iarna”, sau că “nu s-au oprit după 20 minute întarziere ca să-şi ia un langoş”.

Până una alta, transportul în comun e o alternativă la un centru de terapie. Poţi să fii sigur că la orice moment al zilei, cetăţenii cu cea mai mare probabilitate de a se pricopsi cu sindromul Tourette se tratează de el în autobuze şi tramvaie. Şi după ce se deschid uşile, şi te eliberezi din cămaşa de forţa alb-violetă, aerul va fi mai dulce, soarele va străluci mai tare. Banii economisiţi pe psihiatru îi voi da pe o maşină nouă.

Dar pentru că suntem în plină criză economică, continui să-mi petrec fiecare seară privind printr-un geam prăfuit linia infinită de vehicule care stă între mine şi casă, acest şarpe boa leneş, hipnotizant. Traficul din Timişoara e norocos că nu cunoaşte Mr. Wheeler-ul din mine. Deocamdată.