vs.

Am să încerc în cele ce urmează să le analizez pe cat posibil obiectiv, dupa criterii pe care le- am considerat in mod  subiectiv, relevante.

Vechime: gandul.info există pe piaţă din 2005 şi a aparut odată cu cotidianul Gândul,  faţă de timesonline.co.uk, care are deja 10 ani şi se înscrie în circuitul internaţional.

Publicul ţintă este acelaşi pentru ambele site- uri: oameni cu vârste între 25 şi 60 de ani, majoritatea absolvenţi de studii superioare. Conform www.websiteoutlook.com , gandul.info are o medie de  peste 60 de mii de vizitatori unici pe zi, adică de 40 de ori mai puţini decât timesonline.co.uk(aprox. 2. 400.000), demonstrând credibilitatea net superioară a site- ului britanic în rândul cititorilor.

Traficul gandul.info este subordonat versiunii online a unui tabloid românesc, mai exact cancan.ro , ocupând locul 9 în secţiunea Ştiri/ Mass- Media a site- ului www.trafic.ro , în timp ce timesonline.co.uk depăşeşte cu mult thesun.co.uk, ceea ce spune multe despre preferinţele românilor dornici de informare.

Valoare: timesonline.co.uk înseamnă 5 milioane de dolari, sumă ce are infinit mai puţine zerouri decâ averea declarată a lui Rupert Murdoch, iar gandul.info aproximativ 1 milion de dolari, de 4 ori mai puţin decât ultima achiziţie imobiliară a “mogulului”  protv- ist Sârbu.

Design/ Facilităţi: Nu impresionează niciunul prin grafică, dar site- ul britanic pare ceva mai organizat. Am încercat să ajung la o ştire din domeniul artei pe ambele site- uri: pe timesonline.co.uk am “zărit” categoria Arts&Ents imediat ce am intrat pe pagina de start, în timp ce gandul.info mi-a dat bătăi de cap pentru început, deoarece ceea ce căutam eu se regăsea la Recomandarile Gandul.

Concluzii neavizate: De fiecare dată cand am intrat pe gandul.info nu am analizat culoarea casutelor de stiri pentru ca am preferat sa ma concentrez asupra editorialelor lui Cristian Tudor Popescu si de fiecare data cand am “vizitat” timesonline am urmarit diferentele dintre presa britanica si cea romaneasca. Ceea ce am incercat eu aici a fost doar un efort mai mult sau mai putin reusit de a observa dincolo de cuvinte.

Trecerea de la Monarhie la Dictatura Regala, Dictatura Militara si mai apoi la Comunisim, odata cu intoarcerea armelor impotriva Axei (23 august 1944) a transferat puterea politica liderului Gheorghe  Gheorghiu- Dej. Noul dictator a folosit inchisoarea de la Sighet pentru a reduce la tacere elita intelectuala, politica si religioasa din perioada interbelica.

Avantajul acestei inchisori il reprezenta pozitionarea geografica:  situata la 2 km de granita cu Ucraina (pe atunci componenta U.R.S.S), reprezenta un loc sigur, de unde nu se putea evada.

Astfel, pana in anul 1955 cand  Romania a aderat la ONU, din cei 250 de detinuti de la Sighet, 52 murisera, dupa doar 5 ani de incarcerare. Iuliu Maniu, Gheorghe Bratianu sau Constantin I. C. Bratianu  au murit umiliti de tortionarii comunisti in celulele a caror descriere pare azi cel putin o gluma proasta la adresa umanitatii.

Treptat, detinutii au fost transferati in alte centre de “reeducare” sau la domiciliu fortat. Detentia politica a fost desfiintata in 1964, astfel incat pana in 1977 inchisoarea de la Sighet a devenit o ruina parasita.

Revolutia din decembrie 1989 si consecintele instaurarii unui regim democratic in Romania au facut posibil ca Ana Blandiana si Romulus Rusan, ambii scriitori si membri ai organizatiei Alianta Civica, sa prezinte proiectul “Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei” Consiliului Europei in 1993.

In 1995 Consiliul Europei (CE) a luat Memorialul sub egida sa, ceea ce a contribuit la inaugurarea primelor sali, doi ani mai tarziu. Deschiderea oficiala a muzeului a avut loc in anul 2000, iar CE l- a inclus, alaturi de Memorialul de la Auschwitz si Memorialul Pacii din Normandia, in primele trei locuri din  Europa, din punct de vedere al cultivarii memoriei europene.

Cele 50 de celule, situate pe trei nivele, au fost transformate in sali de muzeu si fiecare prezinta cronologic atat represiunea comunista in context european – Revolutia din Ungaria, Primavara de la Praga sau Revolutia de Catifea- cat si etapele comunismului in tara- “alegerile” din 1946, colectivizarea, deportarile in Baragan sau Epoca de Aur a Comunismului.

O sala ce  imprima vizitatorilor o incarcatura emotioanala puternica este celula neagra de la etajul I: o celula mica, fara ferestre cu un lant in mijloc, folosita pentru pedepsirea detinutilor “lipsiti de respect” fata de regimul inchisorii. Lipsa unui scaun era, desigur, intentionata, astfel detinutul era obligat sa stea in picioare cel putin o zi si o noapte.

Nici restul celulelor nu erau cu mult mai luminoase. La geamuri au fost puse in scurt timp de la inaugurare obloane, astfel incat detinutii vedeau doar cerul.

“Spatiul de Reculegere si Rugaciune“ , situat pe rampa de coborare spre subsolul Memorialului, este o constructie artistica pe care sunt gravate peste 8000 de nume ale celor care au murit in inchisori, lagare si locuri de deportare din Romania.

Memorialul din Sighet este si subiectul seriei de documentare “Memorialul Durerii” care a ajuns la 120 de episoade, cat si al cartii “Memorialul Durerii- o istorie care nu se invata la scoala”, ambele realizate de Lucia Hossu Longin.

Nu poti vorbi despre Memorial din prisma avantajelor sau a dezavantajelor sale pentru ca semnificatia sa depaseste asemenea coordonate si este perceputa la un alt nivel, la cel spiritual. Fiecare sala  exprima mult mai mult decat o posibila lipsa de chef a unui ghid de muzeu care a avut un somn agitat. Pentru ca tacerea celulelor exprima durerea la o intensitate pe care vorbele noastre nu pot decat sa o suplineasca satisfacator. Nimic mai mult.

Dacă Moş Crăciun ar fi la fel de darnic şi cu oamenii care îşi doresc o cafetieră, ei doar ar zâmbi larg şi ar spune un “mulţumesc” timid sau răspicat.. S-ar mulţumi  sa îi creeze povestea în fiecare dimineaţă  Este evident că utilitatea unui asemenea obiect diferă de la caz la caz, de la casă la casă. Unii o folosesc pentru a- şi întreţine dependenţa zilnic,  iar alţii, pentru a- şi bucura ocazional prietenii.

Obiectivul Moşului este cu atât mai dificil, cu cât, în încercarea lui bine intenţionată, ar îndeplini wish-list-urile cu titlul “ cafetieră”. Trebuie să ţină cont de calitate, preţ, caracteristici şi perioada de garanţie, sarcină deloc uşoară.

Cafetiera Siemens TC24011V ar putea, sau nu, să se gaseasca sub Brad, în funcţie de cerinţele expeditorului scrisorii către Laponia. Calitatea firmei nu poate fi pusă la îndoială datorită longevităţii sale pe piaţă < peste 150 de ani de activitate>  şi popularităţii în rândul publicului, obţinută încă de la lansarea primului aspirator, în 1906.

Preţul diferă în funcţie de furnizori, însă poate fi încadrat între 106  si 120 RON. Nu este cea mai ieftină alegere, însă cafetierele mai accesibile din punct de vedere financiar, cu caracteristici asemanătoare, produse de alte firme, nu sunt la fel de cunoscute.

Cafetiera Siemens TC24011V are o capacitate de 1.2 litri, ceea ce înseamnă 10 ceşti de cafea “dintr- un foc”, spre deosebire de altele care oferă la un preţ mai scazut, o capacitate de 15 ceşti. Puterea  consumată de 1000 W este  superioară celorlalte din aceeaşi categorie care au maxim 900 W.

Este dotată cu filtru anti- picurare DripStop detaşabil, rezervor de apă cu indicator de nivel, plită pentru menţinerea caldă a cafelei, compartiment pentru cablu şi comutator iluminat. Singura culoare disponibilă în prezent este cea neagra, ceea ce ar putea fi o problemă pentru doritorii cu preferinţe mai “colorate”.

Garanţia – 24 de luni-  este specifică unui asemenea tip de produs, iar dimensiunea de 335 x 178 x 243 mm o face uşor de plasat în bucătărie, sau în altă încapere preferată.

Atât plusurile, cât şi minusurile modelului Siemens TC24011V sunt argumente care pot motiva imposibilitatea Moşului de a lua o decizie, însă putem spera că este hotărât din fire, asa cum ne- a obisnuit pana acum.

Unele imi ofera distinctii sub forma de diplome, ca semn al aprecierii mele ca scriitor. Desigur, atunci cand sunt considerat a fi scriitor. “A scris Cartarescu Orbitor? Primeste diploma! A scris Cartarescu De ce iubim femeile? Se vinde pe bani putini!”.

Altele nu inceteaza sa ma uimeasca prin evolutia contestabila a activitatii lor. Evident, nu poate fi vorba decat de cele politice de dupa al doilea razboi mondial si pana azi. Adica ante- si post -’89. In naivitatea mea, astept schimbarea ce va aduce Romania la statutul sau interbelic, sau chiar mai mult. Dar vor mai trece prea multe fosile cu arhive la Securitate prin “peisaj” pana se va intampla asta.

Ultimele doua institutii amintite imi fac, dupa dispozitie ( a lor, nu a mea), viata mai frumoasa. Dar si zile negre. Nu renunt la ele pentru ca imi dau sansa de a lua pulsul Orasului. Atat atmosfera unui metrou agitat la ora 08.00, cat si cea a unui autobuz aproape parasit la ora 04.00 sunt incomparabile ca experienta.

Ar fi stupid sa afirm ca existenta mea se invarte in jurul  acestor institutii, desi ma lovesc deseori de ele. Am invatat sa apreciez alte valori, care au prea putina legatura cu sistemul social bolnavicios, numit generic ROMANIA.

]]> http://scoaladeblog.ro/2009/11/24/mircea-cartarescu/feed/ 2 http://scoaladeblog.ro/2009/11/24/alexandra-tivadar/ http://scoaladeblog.ro/2009/11/24/alexandra-tivadar/#comments Tue, 24 Nov 2009 21:25:37 +0000 Alexandra Tivadar http://scoaladeblog.ro/?p=130 Finalist la Kentucky Literar Award şi  Dylan Thomas Prize. Anomalii,  Torturaţi- l pe Artist şi Commonwealth. Reacţii pozitive de la critici şi cititori din toată lumea.  Distincţie din partea Uniunii Scriitorilor din România în 2009. Solist la trupele punk The Mullets şi Novembrists. Profesor de literatură în Kentucky.

Un C.V impresionant care descrie ascensiunea unui tânâr scriitor american. Numele său, Joey Goebel. Prima nominalizare la un premiu literar, la doar 23 de ani. În 2003, pentru romanul de debut, “Anomalii”. Succesul a venit patru ani mai târziu. Romanul “Torturaţi- l pe Artist” l- a transformat pe Goebel din adolescentul răzvrătit în “copilul minune al literaturii americane” <distincţie uşor umoristică în conştiinţa publicului român>  şi în cel mai tânăr reprezentant al contraculturii de peste Ocean.

Sătul de antimodelele entertainmentului american globalizat cu viteza luminii, autorul a decis să ia atitudine încă de la 14 ani, când era liderul The Mullets şi scria piese punk cu teme literare.  My Sweet Lolita sau All the Sad Young Men sunt două exemple demne de luat în seamă. Activitatea muzicală şi- a încheiat­- o în 2002, transferându- şi energia creativă într-un alt domeniu al artei, literatura.

Au urmat cele două romane, concretizate în best- seller şi în aprecieri pozitive din toată lumea: comparaţiile cu Chuck Palahniuk, Paul Auster şi Jonathan Frazen îl situează în panteonul continuatorilor generaţiei Beat. Publicarea romanului “Commonwealth”(2009), lucrarea de masterat în Creative Writing a autorului, îi confirmă, dacă mai era cazul, talentul literar incontestabil.

În pofida tuturor consideraţiilor la adresa operei sale, Goebel a declarat în timpul vizitei din România din vara acestui an: “Am realizat că în propria ţară sunt aproape necunoscut. În America, autorii serioşi tind să fie marginalizaţi”. Contradicţia best- seller- anonimat îşi are originea tocmai în inconcruenţa sistemului valoric promovat de societatea amerciană.

Goebel, vrând- nevrând, este inclus în această scară a valorilor, care nu cuprinde doar calitatea, ci şi prostul gust. Pe de- o parte, publicaţii ca Die Zeit sau Library Journal nu mai contenesc cu laudele la adresa ingeniozităţii scriitorului, iar pe de alta, nici un regizor american nu este interesat de ecranizarea romanului Anomalii, conceput ca un scenariu…

Explicaţia? Greu de găsit printre tonele de vedete produse de star- system în toate domeniile culturii de masă. E difici să găseşti o carte scrisă de Goebel pe rafturile ticsite cu titluri atrăgătoare ca “Mă dau în vânt după cumpărături”, “Hannah Montana” sau “Twilight”, dar nu imposibil. Publicul scriitorului este delimitat de o caracteristică: repulsia faţă de comercializarea în regim industrial a unor pseudoartişi.

Cert e că dincolo de bariera impusă de manelizarea a tot ce înseamnă mass- media, Joey Goebel, necunoscut sau divinizat, aşteaptă cuminte pe aceleaşi rafturi ale librăriei, dar nu chiar pe cele de la intrare. Şi nu dezamăgeşte. Te surprinde. Plăcut.