Teoria microbloggingului

Putem afirma, aşa cum sugerează şi numele, (şi cu o uşoară tentă de naivitate, bineînţeles) că microbloggingul este la fel ca bloggingul, doar că mai ‘mic’. (because smaller is better!). Caracteristicile definitorii includ: o reţea personală, trimiterea şi vizualizarea de mesaje cu un anumit număr de caractere, editarea şi trimiterea mesajelor prin anumite dispozitive: de pe telefonul mobil, de pe computer sau prin SMS.

Pentru ce poate fi folosit microblogul?

• Branding Personal
• Feedback
• Ştiri, informaţii
• Reţea socială
• Trafic direct
• Evenimente, întâlniri
• Business: comunicare cu clientul
• Suport în strategie media personală: voturi pt articole, vizite pe blog

Twitter – prima reţea de microblogging din lume

Foarte popular cu celebrităţile, media şi business-ul, Twitter este o platformă de microblogging, bazată pe răspunsuri de 140 de caractere  la simpla întrebare ‘What are you doing?’.

Lansat în 2006 de către Jack Dorsey, Twitter a câştigat repede popularitate la nivel mondial, câştigând milioane de utilizatori în fiecare zi. Nielsen.com a mirosit parca succesul Twitter, acordandu-i titlul de cea mai cunoscută reţea socială din 2009, luând-o înainte şi surioarei Facebook.

Aplicaţii

Ce face Twitter atât de popular este mai degrabă numărul mare de aplicaţii puse la dispoziţia utilizatorului, care eclipsează uneori ideea de Twitter în sine. Printre cele mai populare sunt:

Twitpic – nota 10 cu *, cu un număr de 1,236,828 vizitatori unici în ianuarie 2009, este o aplicaţie ce permite traficul de poze prin intermediul Twitter. Locul următor e ocupat de TweetDeck, aplicaţie de sine stătătoare, disponibilă şi pentru telefon, care uşurează urmărirea numeroaselor tweet-uri care vin şi pleacă de la un utilizator. Mai mult, are numeroase posibilităţi de afişare, după dorinţele utilizatorului.

Altă aplicaţie populară, Digsby, cu 233,472 vizite pe luna, se vrea a fi 3 în 1, sau multitasking, pentru că centralizează emailul, IM şi conturile pe reţelele sociale într-o singură aplicaţie pentru desktop. Cele mai populare aplicaţii pentru Twitter, sute la număr, pot fi găsite aici.

Ce se scrie pe Twitter?

Ca pe orice reţea socială, oricine s-ar aştepta să găsească mult spam. Un studiu din 2009 realizat de Pear Analytics, care a analizat 2000 de tweeturi, a concis că un procentaj foarte mare este ocupat de conversaţii şi de pălăvrăgeală. Poate că pe asta se bazează şi scepticii care afirmă că ‘Twitter este o pierdere de timp’ (sau poate că nu).

[Poza: Wikipedia]

Cum se pot prelua mesajele de pe Twitter?

Consumatorii de internet au numeroase conturi pe reţele sociale, în plus citesc bloguri şi scriu pe blog. Actualizarea tuturor profilelor necesită din ce în ce mai mult timp. Twitter oferă posibilitatea de a interconecta blogul, cu reţele sociale şi cu servicii de instant messaging, informaţia postată pe Twitter fiind actualizată simultan pe celelalte reţele.

Cele mai utilizate şi cunoscute posibilităţi ar fi: actualizarea statusului de Facebook şi Twitter simultan, prin Tweetdeck, actualizarea profilului pe LinkedIn, folosirea celor mai recente ‘tweeturi’ ca şi status pe Yahoo Messenger/Google Talk, sau, mai nou, posibilitatea de a interconecta servicii de online radio de genul Last.fm. Lanţul poate continua, acestea fiind doar câteva exemple. Asta da eficienţă, domne!

În fine, pentru începători, un mic tutorial: Twitter in Plain English

În România se ciripeşte pe Cirip

Lansat în martie 2008 de către Timsoft Timişoara, platforma de microblogging Cirip a fost definită încă de la început drept o platformă destinată educaţiei şi businessului. Inspirat de Twitter, Cirip se distanţează încă de la început prin scopul pe care şi-l propune.

Facilităţi oferite de Cirip, în plus faţă de Twitter

Deşi privit la început cu scepticism de către români, Cirip a reuşit, încetul cu încetul să câştige simpatia utilizatorilor prin serviciile pe care le-a dezvoltat. Bineînţeles că Cirip a fost inspirat de Twitter, însă are câteva servicii de care Twitter nu dispune:

• Interfaţa in română, engleză, germană
• Grupuri private si publice, dar şi de business
• Integrarea de elemente multimedia in mesaje: imagini, audio, video, prezentări
• Monitorizare de feeduri RSS – de bloguri/site-uri/reţele sociale
• Posibilitatea de a primi gratuit, pe mobil, toate mesajele pe care le introduce un anume utilizator urmărit.
• Posibilitatea de a crea grupuri PRO

Aplicaţiile Cirip

Deşi nu în număr atât de mare precum aplicaţiile Twitter, şi mesajele de pe Cirip se pot trimite în mai multe moduri:

• Online
• Prin SMS
• Yahoo Messenger sau Google Talk
• Ciripfox ( inspirat de Twitterfox, extensie pentru browserul Mozilla Firefox)
• Gadget IGoogle
• De pe telefonul mobil prin:

1. iCirip
2. Cirip mobbIQ
3. Mofuse.mobi

Cum se poate prelua informaţia de pe Cirip?

La fel cum Twitter se poate integra uşor cu alte reţele sociale şi siteuri, şi Cirip se poate conecta cu Twitter, dar şi viceversa. Prin cirip2twitter se poate scrie simultan de pe Cirip pe Twitter, iar pentru cei care preferă Twitter, există twitter2cirip, prin care mesajele de pe twitter apar şi pe Cirip. Excepţie fac mesajele către alţi utilizatori. În plus, există posibilitatea de logare pe Cirip prin contul de Twitter. Util, nu-i aşa?

Câţi români tweetuiesc/ciripesc?

Conform unui sondaj online realizat de Cristian Manafu, la care au răspuns 459 de utilizatori, se pare că majoritatea sunt tineri, sunt internauţi, şi că 10 % din aceştia folosesc Cirip. Mai mult date aici.

Twitter sau Cirip?

Personal, nu cred că pot opta pentru una dintre cele două platforme. Da, Twitter e mai cunoscut, are o grămadă de aplicaţii, dar nici Cirip nu e de ignorat, dispunând de servicii originale. Le-aş plasa pe picior de egalitate. Soluţie: folosirea în paralel a celor doua platforme.

Cert este că microblogul ‘is the new thing’, aşa că important este să fie folosit în mod inteligent, fie că se numeşte Twitter sau Cirip. Aşa că:

Tweet / Ciripeşte

Tweet/ Ciripeşte

Tweet/ Ciripeşte

Sacré-Cœur

Cel mai simplu mod de a ajunge în Montmartre este metroul, staţia Anvers fiind destinaţia finală. Printre clădirile înalte se va înaltă, somptuoasă, bazilica Sacré-Cœur. Pentru a ajunge de la poalele dealului la biserică există două posibilităţi: funicularul, la care se poate intra cu abonamentul de metrou, sau, mai obositor, pe scări. Personal, aş recomanda scările, priveliştea se  dezvăluie treptat şi cu alt farmec, iar cinefilii vor avea ocazia să vadă locul unde s-au filmat câteva scene din Amélie.

Sacré-Cœur, construită în onoarea victimelor din războiul franco-prusac(1870-1871), nu are un interior atât de impresionant precum alte biserici, însă urcuşul până în acest punct merită în special pentru imaginea panoramică a Parisului.

Place du Tertre

După vizita bazilicii, plimbarea pe străduţele înguste din Montmartre vor călăuzi paşii turistului către Place du Tertre. La o înălţime de 130 m, acesta este cel mai înalt punct al oraşului, dar şi cea  mai veche parte a cartierului. Dacă odinioară aici îşi desfăşurau existenţa boemă artişti precum Picasso, Monet, Van Gogh, acum totul a fost înlocuit cu artişti îndoielnici gata oricând să facă un portret şi de localuri cu preţuri tare piperate. (7 Euro Coca-Cola)

Muzee

La doi paşi de Place du Tertre se află L’Espace Dali, muzeu dedicat în totalitate sculpturilor şi picturilor artistului. Încă din stradă, ochiul trecătorului e obişnuit cu un element suprarealist: un manechin îmbrăcat într-un costum de care sunt lipite pahare, aşa zisa ‘jacheta afrodisiacă’, paharele urmând a fi umplute cu lichior de mentă. Lucrările expuse nu sunt neapărat cele mai reuşite, însă vizita la acest muzeu va fi o adevărată plăcere pentru iubitorii de artă suprarealistă.

Musée de Montmartre, unde a trăit pictorul Maurice Utrillo, nu este de ratat din cauza numelor mari care au poposit aici: Rose Rosimond, cel care l-a înlocuit pe Moliére, dar şi Renoir, ultimul care a onorat imobilul cu prezenţa lui.

Cafenele. Cabaret.

Surprizele nu se termină aici. Montmartre geme de cafenele şi localuri cu istorie. Pe majoritatea teraselor domină, încă de la intrare, plăcuţele marcate ‘Histoire de Paris’, indicând locul unde, cândva, diverşi artişti dejunau sau îşi beau cafeaua.

Important de ştiut este faptul ca Montmartre era cunoscut ca ‘red-light district’, aşa că, pentru a se intra cu adevărat in atmosfera cartierului, este obligatoriu a se vizita cel mai vechi cabaret din Paris, ‘Au Lapin Agile’. Numele provine de la o pictură a lui André Gill, întruchipând un iepure care sare peste o cratiţă care fierbe, numită ‘Lapin au Gill’. Cândva, Picasso, Renoir şi Verlaine frecventau acest cabaret.

Tot din seria cabaret, nume cu sonoritate precum Moulin Rouge şi Le Chat Noir cu siguranţă îi vor trezi apetitul turistului pentru un nou popas.

Artiştii de azi

Astăzi, pe străduţele înguste din Montmartre este o aglomeraţie de nedescris, turişti americani şi europeni se înghesuie deopotrivă pentru a se holba la tablouri, negri şmecheri cerşesc într-un mod cavaleresc (Mon ami, ca va?), acrobaţi simpatici jonglează cu tot felul de obiecte, muzicanţii mânuiesc instrumente vechi, iar din localurile răzbat acorduri de jazz.

Însă, între 14 şi 17, aproape de Place du Tertre, trecătorul poate să admire o doamnă care mânuieşte flaşneta, cu un aspect amuzant dat de ochelarii mari şi vocea răguşită. E un adevărat deliciu spectacolul oferit de ea, modul în care interpelează trecătorii şi se ‘cearta’ cu ei. Cântecele ei amintesc parcă de Montmartre de altădată.

Chiar şi pentru cei care nu cunosc limbă franceză, modul în care se animă artiştii stradali, dar şi publicul, este cât se poate de expresiv.

Un sfat pentru turistul care doreşte să descopere savoarea locului este vizita la orele dimineţii când trecătorii încă nu au aterizat, sau seara, la lumina felinarelor, când traficul se mută de pe străzi în resutaurante. Aglomeraţia trebuie evitată cu orice preţ. Astfel, fotografii vor descoperi nişte subiecte fascinante iar turistul obişnuit, autenticitatea locului. Şi, nu ar strica să umblaţi cu mâinile în buzunare…

Auăleu Teatru de Garaj şi Curte, singura companie de teatru independentă din Timişoara, inaugurat în 2005, a câştigat repede notorietate datorită unor piese precum ‘Spalatorul de creier‘ şi ‘Stateam întinşi pe pat‘. Aparent, Auăleu a luat fiinţă din dorinţa actorilor de a realiza ceva în domeniul teatral neconstrânşi de nimic. Povestea Auăleu este relatată aici.

Anul acesta, pe 27 martie, de Ziua Mondială a Teatrului, Auăleu de pe strada Haşdeu Nr 5 devine SCÂRŢ Loc Lejer, de pe strada Zoe Nr 1. Şi restul e istorie, s-ar putea spune, având în vedere popularitatea pe care a câştigat-o acest loc, însă trecătorul oarecare, poposind pentru prima data cu sprânceana ridicată în acest loc, se lasă vrăjit de universul din interiorul căsuţei.

Aşadar, deschizând poarta cu un uşor scârţâit, trecătorul se lasă întâmpinat de Pampon, căţelul casei, mereu de veghe. Urcând scările, trecătorul pătrunde în interior, unde domină o lumina semiobscura, un miros de vechi, şi un cântec răguşit ca de vynil. Prima încăpere, unde se regăsesc, într-o dezordine plăcută tablouri, canapele, cufere, mese, halbe rătăcite pe masă dă impresia unei case părăsite. Însă răcoarea şi muzica plăcută îmbie trecătorul să păşească mai departe.

Încăperea următoare induce pe cel ce poposeşte aici în şi mai mare confuzie: o masă imensă, cu macrame deasupra, biblioteca stivuita cu cărţi, plăcuţe cu nume de străzi şi de gări, un tavan plin de umbrele, obiecte vechi, pereţi scrijeliţi, şi în prim plan, barul. Camera din spate, cu tavanul înalt scrijelit şi el cu o mare spirală, aduce tot cu prima, dominând şi aici amalgamul de lucruri vechi şi una-două raze de lumina. În fine, baia, cu cadă, confirmă impresia de intrus in casa unui om.

Însă universul Scârţ nu se termină aici. Grădina mare, încăpătoare, unde se poate sta pe buturugi, bănci semi-rupte, hamace, la răcoarea pomilor sau a boltei de viţă de vie,  e o adevărată oază de linişte, şi asta în plin oraş. Este locul ideal pentru a petrece o după-amiază într-un cadru intim, pentru a savura o siesta.

Meniul oferit de Scârţ este divers şi preparat ‘ca acasă’. Contrar altor localuri, servirea se face la bar. Meniul este agăţat pe perete, fiind scrijelit pe plăcuţe de lemn cu cretă, sau, direct pe perete, cu preţul alături. Astfel, clientela poate alege între limonadă, vin fiert, ceai, cafea, şi multe altele, toate servite la halbă, ca acasă. Uneori, pe bar, privirile şi simţurile sunt atrase de preparate precum prăjituri de casă, pudrate cu zahăr, şi sangria îmbietoare cu fructe plutind deasupra. Pentru cei infometaţi, se pot consuma şi preparate precum gulaş. La mare căutare este însă cocktailul casei, numit jucăuş Vaselină.

Ce face acest loc atât de popular sunt numeroasele activităţi culturale desfăşurate de-a lungul săptămânii. Astfel, piesele de teatru domină, în special joi, vineri şi duminică, putându-se viziona spectacole precum ‘Paricidul‘, ‘Spalatorul de creier‘, ‘Stateam întinşi pe pat‘, ‘Tragediile corigentilor‘. Proiecţiile de film sunt la mare cinste, astfel inaugurându-se recent Cinematica Scârţ, în fiecare vineri de la ora 19:00. Şi, pentru că handmade-ul este o artă, asociaţia Cloud Factory este mai tot timpul prezentă, fie expunându-şi produsele, fie la evenimente precum Ete Scart. Alte activităţi sunt chefurile tematice şi Revelionul Scârţ.

‘Personalul‘ Scârţ, dacă se poate numi astfel, este alcătuit din oameni ‘de-ai casei’, de cele mai multe ori actori la Auăleu. Astfel, limonadă la halbă este adeseori preparată de Ioana Iacob, Christine Cizmas sau Ovidiu Mihăiţă, şi servită într-o atmosferă caldă şi prietenoasă.

Preţurile la Scârţ sunt accesibile şi deloc piperate. Astfel, o cafea se poate consuma cu modesta sumă de 5Lei, iar o limonadă variază între 5-7LEi. Vaselină, la loc de cinste, se consuma cu 10Lei. Şi în cazul spectacolelor de teatru se aplică această regulă, preţul nedepăşind 10 Lei. La toate celelalte activităţi intrarea este liberă.

Fiind un loc cu personalitate, cu o atmosferă ieşită din comun, e uşor de observat tenta exclusivista pe care o căpăta. Evenimentele nu se trâmbiţează peste tot, fiind promovate destul de puţin, de ele aflând numai cei de-ai casei, şi cei care subscriu la un fel de newsletter, mereu adresat ‘Dragii Scartului’, scris într-un mod jucăuş, vesel, familiar, care îndeamnă pe oricine să păşească pragul casei Scârţ.

Exclusivismul poate deveni uneori deranjant. De exemplu, biletele la teatru trebuie rezervate cu mult timp înainte, datorită numărului limitat de locuri. Şi, ca orice loc devenit popular, seara este foarte aglomerat de cele mai multe ori. De asemenea, amalgamul tuturor acelor obiecte şi obloanele trase mai tot timpul face resimţită lipsa de aer curat, în special seara, când se fumează mult. Halbele şi ceştile lăsate mult timp să zacă pe mese, precum şi scrumierele pline, pot fi detalii neplăcute pentru unii adepţi ai curăţeniei.

Cu toate astea, Scârţ rămâne totuşi un loc rupt de realitate, căsuţa decorata demodat de bunica, unde oricine poate savura o limonadă la halbă în hamac, în surdină cu muzică de pe vynil, unde se pot viziona şi piesele de teatru de la Auăleu, unde se poate chefui şi viziona un film bun.

Site nu au, cei de la Auăleu (eventual profil pe Facebook), aşa că…restul este la faţa locului.

‘And it was coffee and coffee and coffee
And coffee and coffee and coffee some more’, cântă Regina Spektor. Mereu e cafeaua aş spune, (din postura de cafegiu convins, bineînţeles): în liniştea dimineţii – e cafeaua, cu o carte drăguţă, cu un prieten, cu o muzică liniştită, cu o ţigară. ‘Hai la o cafea’, e un îndemn care ne gâdilă urechile în limbajul cotidian, un fel de invitaţie-pretext pentru o discuţie care se prelungeşte la nesfârşit, indisolubilă de contextul ‘cafea’.

Un alt clişeu, ‘cafeaua de dimineaţă’, ne spune că am devenit subjugaţi unui ritual indispensabil pentru începutul potrivit al unei zile oarecare. Se pare că mai nou găsim tot felul de pretexte pentru ‘pauza de cafea’, trezindu-ne parcă numai la auzul cuvântului magic. Şi, pentru că azi tot ce păstrează arome nobile şi frumoase e împachetat şi comercializat grosso modo, am evoluat de La Capşa, la un fel de McDonald’s al cafelelor – Starbucks, cu tentele de snobism aferente şi cu preţurile pe măsura gradului de snobism.

Oricum, scopul cafelei parcă s-a cam schimbat: de la un moft la necesitate. De la atmosfera boemă, relaxată, îmbibată de fum, de la spiritul halara, de la cafenelele frecventate de artişti, am trecut la cafele băute pe fugă, dimineaţă, în drum sprea şcoală/servici, la stereotipul cafelei în oraş, la cafeaua ‘de afaceri’, la cafeaua ‘trivială’, lângă care stă ziarul mirosind proaspăt a tuş. (de dragul ironiei: Cancan)

Uneori, când beau cafeaua şi simţurile declanşează un haos de tip Kusturica, încerc să reconstitui atmosfera cafenelelor de altădată: Capşa de odinioară, Le Deux Magots, unde poate cu puţin noroc, dădeai peste nenea Camus sau Sartre. Primesc drept compensaţie pentru nostalgie o cafea impersonală, preparată de un espressor, iar chelneriţele nu ştiu să spună decât ‘scurtă’ sau ‘lungă’, şi, uneori, adiţional, ‘cu lapte’. Cafeaua – devenită şi ea automatism, printre altele.

Din fericire, o fărâmă din cafeneaua de altădată e redată în Confesiunile unui cafegiu. Încă nu am apucat să citesc ‘confesiunile’, însă, fragmentele răsfoite şi descrierile oferă o imagine  expresivă despre atmosfera de cafenea, despre clientela elitistă, despre cafeaua adevărată şi, puţin cam trist ce e drept, cafeneaua comunistă, deşi ‘la Florescu’ nu era chiar o cafenea in adevăratul sens al cuvântului. Interesant pare şi Cafea. Cafenele, tot in sensul reconstituirii atmosferii din cafenele celebre, dar şi a unor aspecte din istoria cafelei.

‘I have measured out my life with coffee spoons’ spunea cineva cunoscut.

Şi, dacă viaţă e în altă parte, cafeaua, cafeaua adevărată e şi ea în altă parte!

Cu alte cuvinte, sunt un om ca oricare altul. Şi, la fel  ca un om obişnuit, particip şi observ deopotrivă, spectacolul straniu şi carnavalesc oferit de alegerile prezidenţiale. Fiind vorba de un lucru atât de stereotip, încât nimeni nu mai cugetă asupra metodelor atât de puţin elegante, consumate în noroiul josnic al certurilor de partid, şi eu am renunţat, din lehamite, să mai cuget asupra acestuia. Însă, fără să vreau, pentru că, adevărul (grav!) este că nu mă interesează, îmi pun întrebarea dacă şi de această data vom face compromisul de a alege ‘răul cel mai puţin dăunător ‘, cum am făcut până acum.

Iată cum se prezintă ‘situaţiunea’: de luni de zile, asistăm la jocul de mâna a doua oferit de distinşii candidaţi. Căscăm ochii la afişe pe stradă, citim ziare, ne uităm la televizor. Jocul şi jucătorii merg în aceeaşi direcţie: puterea şi distrugerea adversarului. Fiecare încearcă să îl dezarmeze pe celălalt. Fiecare îl atacă pe celălalt prin arma exigentă a criticii. Toţi zâmbesc, ipocrit, se amestecă cu poporul, ca la un fel de şezătoare electorală, militează pentru tradiţii, pentru ieşirea din criză, pentru îmbunătăţirea sistemului educaţional. Se fac promisiuni, se gesticulează în exces, se etalează o veselie inexplicabilă, total în contrast cu atmosfera dezolantă din ţară.

Soluţia momentană: ne resemnăm şi ne mulţumim cu ‘răul cel mai mic’, ne concentrăm  pe ‘spectacol’ mai degrabă, decât pe ceea ce se desfăşoară pe scena politicii. Între timp, scena geme de cuvinte ‘mari’, de exemple de moralitate. Adversarii, îşi strâng mâinile, se linguşesc, invocă publicul, adresându-le rugămintea umilă să îi ajute să ‘scape de ceilalti’. Iar în duminica decisivă, canalele media gem de cuvintele ‘vot’, pe stradă parcă citeşti acelaşi cuvânt pe buzele tuturor. Se vorbeşte de conştiinţă civică.

Da, românul când nu se crede poet şi când nu ‘citeşte cărţi’, este preşedinte sau om cu simţ civic. În rest, trăim în România, ţara care mereu doarme. Bravos!

Să ne imaginăm pentru un moment însă că evadăm într-un univers utopic, unde oamenii se dedau jocului cu mărgelele de sticlă, în locul jocului mizer pentru putere si a simpatiei pentru şmecheraşi mitocani, poate, în felul acesta o să scăpam (măcar pentru puţin) de antipatia pentru politică.