“Citesc cu plăcere, îmi plac ideile şi îl caut pe Dumnezeu. Dar îmi plac şi cîrnaţii de Pleşcoi, bufoneriile crude, brînzeturile răscoapte, cheful, hetaira, romanţa. Sunt, hélas, lacom, echivoc, uşor de atras spre lejerităţi de tot soiul… Asta e, vreau-nu-vreau, “reţeta” mea existenţială.“

Cu alte cuvinte, sunt un om ca oricare altul. Şi, la fel  ca un om obişnuit, particip şi observ deopotrivă, spectacolul straniu şi carnavalesc oferit de alegerile prezidenţiale. Fiind vorba de un lucru atât de stereotip, încât nimeni nu mai cugetă asupra metodelor atât de puţin elegante, consumate în noroiul josnic al certurilor de partid, şi eu am renunţat, din lehamite, să mai cuget asupra acestuia. Însă, fără să vreau, pentru că, adevărul (grav!) este că nu mă interesează, îmi pun întrebarea dacă şi de această data vom face compromisul de a alege ‘răul cel mai puţin dăunător ‘, cum am făcut până acum.

Iată cum se prezintă ‘situaţiunea’: de luni de zile, asistăm la jocul de mâna a doua oferit de distinşii candidaţi. Căscăm ochii la afişe pe stradă, citim ziare, ne uităm la televizor. Jocul şi jucătorii merg în aceeaşi direcţie: puterea şi distrugerea adversarului. Fiecare încearcă să îl dezarmeze pe celălalt. Fiecare îl atacă pe celălalt prin arma exigentă a criticii. Toţi zâmbesc, ipocrit, se amestecă cu poporul, ca la un fel de şezătoare electorală, militează pentru tradiţii, pentru ieşirea din criză, pentru îmbunătăţirea sistemului educaţional. Se fac promisiuni, se gesticulează în exces, se etalează o veselie inexplicabilă, total în contrast cu atmosfera dezolantă din ţară.

Soluţia momentană: ne resemnăm şi ne mulţumim cu ‘răul cel mai mic’, ne concentrăm  pe ‘spectacol’ mai degrabă, decât pe ceea ce se desfăşoară pe scena politicii. Între timp, scena geme de cuvinte ‘mari’, de exemple de moralitate. Adversarii, îşi strâng mâinile, se linguşesc, invocă publicul, adresându-le rugămintea umilă să îi ajute să ‘scape de ceilalti’. Iar în duminica decisivă, canalele media gem de cuvintele ‘vot’, pe stradă parcă citeşti acelaşi cuvânt pe buzele tuturor. Se vorbeşte de conştiinţă civică.

Da, românul când nu se crede poet şi când nu ‘citeşte cărţi’, este preşedinte sau om cu simţ civic. În rest, trăim în România, ţara care mereu doarme. Bravos!

Să ne imaginăm pentru un moment însă că evadăm într-un univers utopic, unde oamenii se dedau jocului cu mărgelele de sticlă, în locul jocului mizer pentru putere si a simpatiei pentru şmecheraşi mitocani, poate, în felul acesta o să scăpam (măcar pentru puţin) de antipatia pentru politică.